Actorul Vlad Popescu despre oameni, tăceri și tot ce nu putem repara

Pentru Vlad Popescu, actoria a început dintr-o curiozitate față de oameni și față de tot ceea ce se ascunde dincolo de aparențe. În timp, fascinația pentru posibilitatea de a deveni altcineva s-a transformat într-o preocupare mai atentă pentru contradicțiile, vulnerabilitățile și tăcerile care dau formă unui personaj. Actor la Teatrul din Pitești, Popescu își împarte parcursul între scenă și cinematografie, două spații care îi cer forme diferite de prezență și sinceritate. În „Nimic mai mult și nimic diferit”, filmul regizat de Lucas Neagu, interpretează un doctor prins într-o poveste despre iubire, boală, fragilitate și limitele până la care poate merge un om pentru cineva drag. Un personaj a cărui umanitate se conturează tocmai în fața unei suferințe pe care profesia îi cere să o înțeleagă, fără să-i ofere puterea de a o înlătura.

Filmul lui Lucas Neagu urmărește relația dintre Elena și Gabi de-a lungul timpului, ajungând la una dintre cele mai dificile întrebări pe care le poate ridica iubirea: ce înseamnă să-i fii alături cuiva atunci când nu poți decide în locul său și nici nu-i poți lua durerea asupra ta? Pentru Popescu, întâlnirea cu această poveste a însemnat și un dialog creativ început înainte de filmări, într-un proces în care actorul contribuie la descoperirea unei lumi încă în formare. Am vorbit cu Vlad Popescu despre trecerea de la teatru la film, despre construirea unui personaj care trebuie să rămână lucid în fața suferinței, despre responsabilitatea de a nu judeca prea repede oamenii și despre fragilitatea momentelor obișnuite pe care ajungem să le prețuim abia mai târziu.

Înainte să existe rolurile, scena și profesia, există de obicei un moment în care omul își dă seama că vrea să trăiască prin poveștile altora. Care a fost acel moment pentru tine și ce anume te-a făcut să alegi actoria?

Nu cred că a existat neapărat un singur moment în care am hotărât că vreau să fiu actor. Cred că a fost mai degrabă o descoperire treptată a faptului că mă atrăgeau poveștile, oamenii și posibilitatea de a înțelege ce se ascunde dincolo de ceea ce vedem la prima vedere. Actoria mi-a oferit un spațiu în care curiozitatea asta putea să devină meserie. M-a atras libertatea de a explora destine diferite, de a pune întrebări și de a descoperi lucruri despre oameni, dar și despre mine. În timp, am înțeles că actoria nu înseamnă doar să interpretezi un personaj, ci și să înveți să privești lumea cu mai multă atenție.

Ce te-a inspirat la începutul acestui drum și ce te inspiră astăzi? S-a schimbat între timp felul în care privești meseria sau doar lucrurile care te fac să vrei să o practici?

La început, cred că m-a atras mai ales posibilitatea de a deveni altcineva, de a intra în lumi în care, în mod obișnuit, nu aș avea acces. Astăzi mă interesează poate mai mult ceea ce rămâne din mine în fiecare personaj și ceea ce descopăr despre mine prin el.

Cu timpul, dispare, cel puțin în parte, fascinația pentru ideea de a demonstra ceva și apare nevoia de a înțelege mai bine. Devii mai atent la nuanțe, la contradicții, la lucrurile pe care personajul nu le spune. Cred că meseria se schimbă odată cu tine. Nu mai cauți doar să faci un rol bun, ci să găsești ceva adevărat în el. Iar asta nu devine neapărat mai ușor odată cu experiența.

Ești actor al Teatrului din Pitești și ai construit o parte importantă din experiența ta în teatru. Ce îți oferă scena pe care cinematografia nu ți-o poate oferi și, invers, ce te învață camera despre tine ca actor?

Teatrul îți oferă întâlnirea directă cu publicul și experiența unui prezent care nu se repetă niciodată exact la fel. În fiecare seară, chiar dacă textul și situațiile sunt aceleași, ceva se schimbă. Ai un dialog viu cu sala, iar energia spectacolului se construiește împreună cu oamenii care îl privesc. Filmul funcționează diferit. Camera poate surprinde lucruri foarte mici, uneori involuntare, pe care pe scenă nici nu ai nevoie și nici nu ai putea să le exprimi în același fel. Te obligă la o precizie și la o sinceritate aparte. Nu poți să te bazezi doar pe ceea ce faci, ci trebuie să fii atent și la ceea ce se întâmplă în tine. Pentru mine, cele două forme nu se exclud, dimpotrivă.

În „Nimic mai mult și nimic diferit” interpretezi un doctor, un personaj care intră într-o poveste dominată de iubire, boală, frică și alegeri imposibile. Cum ai căutat umanitatea unui personaj care, prin natura profesiei sale, trebuie să păstreze o anumită distanță?

M-a interesat ideea că, în spatele profesiei unui medic, există tot un om, cu propriile limite și cu propria formă de a se raporta la suferință. Într-o asemenea situație, distanța profesională nu înseamnă neapărat lipsă de empatie. Uneori este chiar ceea ce îi permite unui om să rămână lucid și să-și facă meseria. Am încercat să nu judec personajul și să nu-l construiesc pornind de la o imagine prestabilită a medicului. M-am gândit mai degrabă la felul în care un om poate fi prezent în fața suferinței altuia, știind că nu are toate răspunsurile și că nu poate repara totul. Cred că umanitatea lui constă tocmai în această limită, în încercarea de a-și face datoria într-o situație în care nicio soluție nu poate șterge cu adevărat durerea.

Filmul lui Lucas Neagu se construiește în jurul unei întrebări extrem de delicate: cât de departe poate merge iubirea atunci când omul pe care îl iubești îți cere să îi fii alături într-o decizie radicală? Ce a rămas cu tine din această întrebare după ce ai ieșit din lumea filmului?

Cred că întrebarea aceasta este atât de dificilă tocmai pentru că nu ne permite să ne ascundem în spatele unui răspuns simplu. E ușor să vorbești despre iubire atunci când totul merge bine. Devine mult mai complicat atunci când iubirea te pune în fața unei alegeri pe care nu ți-ai imaginat niciodată că va trebui să o faci. Pentru mine, filmul deschide o discuție despre granița dintre a-i fi alături cuiva și a decide în locul lui, dintre dorința de a proteja și neputința de a lua suferința celuilalt asupra ta. Nu cred că există un răspuns universal valabil. Poate că unul dintre lucrurile importante pe care le putem face este să avem curajul de a rămâne lângă celălalt și de a-i asculta suferința, chiar și atunci când nu știm ce să facem cu ea. Filmul nu mi se pare că oferă o soluție comodă, ci ne obligă să ne întrebăm ce înseamnă, de fapt, să iubești.

Ai fost alături de Lucas încă din primele etape ale proiectului. Cum se schimbă relația dintre actor și regizor atunci când începi să construiești un film înainte ca acesta să existe propriu-zis?

Cred că apare un alt tip de responsabilitate. Când întâlnești un proiect foarte devreme, nu mai primești doar o lume deja construită în care trebuie să intri, ci participi la descoperirea ei. Începi să pui întrebări, să cauți sensuri, să înțelegi ce este esențial și ce poate fi schimbat. Relația cu regizorul devine un dialog în care trebuie să existe și încredere, și libertatea de a propune, dar și disponibilitatea de a renunța la propriile idei atunci când povestea o cere. În cazul unui film independent, procesul acesta poate fi cu atât mai important, pentru că fiecare contribuție creativă contează. Mi se pare valoros când regizorul nu caută doar executarea unei idei, ci este dispus să o pună la încercare împreună cu actorii. În felul acesta, filmul începe să existe cu adevărat înainte de prima zi de filmare.

Ce ai vrea să simtă spectatorul după „Nimic mai mult și nimic diferit”? Nu ce ai vrea să înțeleagă, ci ce ai vrea să rămână în el după ce luminile din sală se aprind.

Mi-ar plăcea să rămână cu o formă de tandrețe față de oameni și față de fragilitatea lor.

Să se gândească poate la cineva drag, la o conversație pe care a amânat-o sau la un gest mic căruia nu i-a acordat suficientă importanță. Cred că uneori filmele cele mai valoroase nu sunt cele care îți oferă răspunsuri, ci cele care te fac să te întorci puțin schimbat la propria viață. Nu mi-aș dori ca spectatorul să plece neapărat cu o concluzie despre iubire sau despre moarte, ci cu o întrebare care să-l însoțească. Și, poate, cu dorința de a fi puțin mai atent la oamenii pe care îi are aproape.

Cum ai descrie piața românească pentru un actor astăzi? Unde se află diferența dintre a avea talent, a avea oportunități și a putea construi efectiv o carieră durabilă?

Cred că talentul este important, dar nu este suficient. O carieră se construiește prin muncă, disciplină, întâlniri potrivite, capacitatea de a continua chiar și atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum ți-ai dori. În România există oameni talentați și proiecte interesante, dar oportunitățile nu sunt distribuite întotdeauna constant, iar trecerea de la un proiect la altul poate fi dificilă.

Pentru un actor, nu este vorba doar despre a obține un rol, ci și despre a putea continua să lucrezi, să te dezvolți și să îți păstrezi libertatea de a alege. Teatrul oferă un anumit tip de continuitate, în timp ce filmul poate presupune perioade mai lungi de așteptare și incertitudine. Cred că o carieră durabilă se construiește în timp, prin consecvență și prin capacitatea de a rămâne curios. Talentul te poate face remarcat, dar felul în care muncești și relațiile profesionale pe care le construiești te ajută să mergi mai departe.

Ce parte din tine există în afara actoriei și pe care nu ai vrea niciodată să o lași înghițită de profesie?

Mi-aș dori să păstrez mereu partea aceea din mine care poate să trăiască pur și simplu, fără să transforme totul într-un rol, într-o observație sau într-un posibil material artistic. Cred că există riscul ca, atunci când meseria ta presupune să observi oamenii și să încerci să-i înțelegi, să începi să privești totul prin filtrul profesiei. Dar viața trebuie și trăită, nu doar analizată. Am nevoie de lucruri care nu au nicio miză profesională, de timp în care să nu trebuiască să demonstrez nimic și de relații în care să fiu doar eu. Cred că un actor are nevoie să rămână conectat la omul care este în afara scenei, pentru că de acolo vine, până la urmă, o mare parte din adevărul pe care îl poate aduce în roluri.

Care este lucrul pe care l-ai învățat despre oameni din teatru, din film și din toate personajele pe care le-ai întâlnit, dar pe care nu l-ai fi putut învăța din viața de zi cu zi?

Cred că am învățat să nu mă grăbesc atât de mult să-i judec pe oameni. Atunci când construiești un personaj, chiar și unul ale cărui alegeri nu îți sunt apropiate, trebuie să încerci să înțelegi ce l-a adus în acel punct. Nu poți să-l reduci la o singură faptă sau la o singură trăsătură. Începi să descoperi contradicții, vulnerabilități, frici și mecanisme de apărare. Iar lucrul acesta te poate face mai atent și în viața de zi cu zi. Nu înseamnă că trebuie să justifici orice sau să fii de acord cu toată lumea, ci că, înainte de a da un verdict, merită să încerci să înțelegi. Cred că teatrul și filmul mi-au oferit ocazia să cunosc perspective foarte diferite de ale mele. Iar asta mi-a arătat cât de complicat este, de fapt, fiecare om.

Dacă ai putea păstra o singură scenă din viața ta, fără să fie neapărat una spectaculoasă, ci una pe care ai retrăi-o pentru ceea ce ai simțit atunci, care ar fi aceea?

Cred că aș alege o scenă simplă, una în care oamenii dragi mie sunt împreună și nimeni nu se gândește că momentul acela trebuie păstrat. Poate tocmai asta îl face atât de prețios: faptul că, atunci când se întâmplă, nu știi că într-o zi ai vrea să te întorci la el. Nu cred că trebuie să fie un moment spectaculos sau o mare reușită. Uneori, lucrurile pe care ajungem să le prețuim cel mai mult sunt cele pe care, la vremea respectivă, nici măcar nu le-am remarcat pe deplin. Nu știu dacă aș putea alege o singură amintire fără să nedreptățesc alte momente, dar știu că aș alege un moment în care m-am simțit exact acolo unde îmi era locul, alături de oameni pe care îi iubesc.

Filmul „Nimic mai mult și nimic diferit” va rula în cinematografe din luna noiembrie a acestui an.

Biletele sunt disponibile online precum următoarele locații:

13 noiembrie, în Timișoara, la Cinema Timiș, avanpremieră de gală în prezența echipei, la acest link.
16 noiembrie, în Cluj-Napoca, la Cinema Victoria, proiecție specială în prezența echipei, la acest link.

Mai multe despre Vlad Popescu găsiți pe:
Instagram