Eugen Kelemen despre locul unde imaginile își întâlnesc povestea

În cinema, timpul își găsește propriile forme de curgere, se rupe, revine, se comprimă sau rămâne suspendat într-o privire. Pentru un monteur, aceste fragmente devin materia unei construcții invizibile, acolo unde ritmul, tăcerea și succesiunea imaginilor pot schimba sensul unei povești. Cu o experiență care începe încă din adolescență, pe casete VHS, și continuă prin tranziția de la laboratorul analogic la post-producția digitală, Eugen Kelemen a traversat mai multe etape ale cinematografiei românești, păstrând în centrul meseriei aceeași relație esențială dintre imagine, idee și imaginație.

În „Nimic mai mult și nimic diferit”, film construit în jurul memoriei, iubirii și trecerii timpului, montajul devine unul dintre spațiile în care trecutul și prezentul își negociază permanent apropierea. Discuția de față pornește de la acest film și ajunge la întrebări mai largi despre meseria de monteur, transformările tehnologice ale cinemaului, felul în care se naște o poveste în cabina de montaj și ceea ce rămâne, după ani de lucru cu poveștile altora, dincolo de ecran.

Ai început să lucrezi în televiziune imediat după liceu și ai ajuns ulterior să montezi filme, construindu-ți o carieră de peste trei decenii. Ce te-a atras inițial spre montaj și ce te-a făcut să rămâi atât de mult timp în spatele poveștii? Ce s-a schimbat cel mai mult în meseria ta și ce a rămas, în mod surprinzător, exact la fel?

Lucrez, într-adevăr, de la 18 ani. Am început să montez încă din liceu, pe VHS, adică pe bandă magnetică. Eram fascinat de film încă din copilărie și nu cred că mi-am dorit să fac vreodată altceva. În domeniul filmului activez însă abia din 2008, când, fiind student la școala de film, am avut șansa să montez, în afara școlii, scurtmetrajul „Fața Galbenă Care Râde”, în regia lui Constantin Popescu și produs de SagaFilm.

A fost un moment pivotal: în facultate nu avusesem încă șansa să lucrez la filme care să-mi placă, eram deja în anul trei și începusem să mă îngrijorez. Luam lucrurile foarte în serios. Trecusem deja printr-o altă facultate și aveam nevoie de un sprijin, să-i spunem, psihologic. El a venit prin acest film minunat.

În paralel, începusem să studiez fenomenul cinemaului digital, așa că, imediat după finalizarea masteratului și după debutul meu în lungmetraj, am fondat o companie de postproducție cu servicii care încă erau emergente în domeniu. Eram obișnuit cu laboratorul clasic, analogic, dar voiam să îmi asigur viitorul. Au fost niște ani interesanți, în plină criză economică,când lumea era speriată dar în același timp entuziasmată, cam cum se întâmplă acum cu inteligența artificială. Până la urmă, am răzbit. Pentru că principiile erau și sunt aceleași chiar și acum, chiar daca tehnologia e vastă și s-a democratizat.

Monteurul lucrează cu fragmente: gesturi, priviri, tăceri, replici, spații și timp. În ce moment încetează aceste fragmente să mai fie material brut și încep să devină o poveste?

Doar tehnic e material brut; conceptual, sunt idei, gânduri. Consider că aceste idei devin poveste în clipa în care, în cabina de montaj, își face loc imaginația.

În „Nimic mai mult și nimic diferit”, structura filmului alternează între prezent și trecut și urmărește o relație de-a lungul mai multor decenii. Cum găsești ritmul unei povești care trebuie să facă salturi în timp, dar să păstreze continuitatea emoțională?

În cazul „Nimic mai mult și nimic diferit”, am căutat să înțeleg și să transmit ceea ce își dorea Lucas. El era foarte atașat de poveste din mai multe perspective. Vezi tu, cabina de montaj este un mediator între regizor și spectator. Desigur, pe marginea acestei afirmații s-ar putea discuta mult, dar în esență, așa au stau lucrurile: am mediat. Dar la fel de important a fost să încerc să nu supăr zeul timpului. (râde)

Ai descris montajul ca pe un parteneriat esențial al scenaristului și regizorului. Ce poate descoperi un monteur în sala de montaj pe care scenariul nu îl putea prevedea?

Voi răspunde scurt și enigmatic, așa cum mi-a fost descrisă această relație de către profesoara și mentorul meu Cristina Ionescu: filmul se naște în capul scenaristului, moare în capul regizorului și renaște în capul monteurului.

Cât de mult poate schimba un actor povestea în sala de montaj? Poate o privire, o ezitare sau un gest surprins întâmplător să mute centrul de greutate al unei scene?

Actorul nu mai poate schimba nimic în cabina de montaj. Totul se imprimă pe peliculă, pe platoul de filmare, sub direcția atentă a regizorului. Nimic nu e întâmplător, sau cel puțin nu ar trebui să fie. Ce se poate realiza, în schimb, în cabina de montaj, este juxtapunerea unor imagini și sunete care, deși au fost înregistrate într-un sens anume, pot construi un alt tip de emoție și/sau idee. Precum spuneam mai sus, imaginația autorului, interpretările date de el, confruntate cu imaginația si interpretările monteorului pot genera idei noi.

Într-un film atât de preocupat de memorie, iubire și trecerea timpului, ce rol are montajul în construirea memoriei spectatorului? Cum îl faci să simtă că trecutul nu este doar o informație despre personaje, ci ceva care continuă să trăiască în prezent?

Orice film pe care îl privești îți modifică percepția. Așadar, fiecare film devine, chiar și fără să vrei, parte din tine. Asta se întâmplă datorită unor procese cognitive care ne țin în viață și conștienți. De aceea, consider că filmul, ca artă, a modificat profund atât memoria colectivă, cât și percepția și interpretarea realității. Mai mult, montajul este el însuși un mecanism cognitiv. Și deja lucrurile se complică și mai mult. Răspund mai general, pentru că un răspuns mai detaliat legat de „Nimic mai mult și nimic diferit” ar dezvălui o parte din paradigma propusă conceptual în film și asta ține de înțelegerea filmului. Iar acest proces este totalmente al spectatorului.

Ai lucrat la filme care au avut trasee importante în festivaluri și ai primit Premiul Gopo pentru montaj. S-a schimbat felul în care privești succesul după trei decenii de profesie sau premiile ajung, la un moment dat, să însemne altceva?

Pfff. Sunt doar două decenii, să știi. Nu sunt chiar atât de experimentat. Încă mai învăț, încă mai studiez și sper să mai petrec cel puțin alte două decenii profesând această măiestrie. Poate doar atunci voi putea privi în urmă și voi putea răspunde sincer la această întrebare.

Cum arată astăzi piața românească pentru profesioniștii din post-producție? Există suficient spațiu pentru oameni care vor să își construiască o carieră solidă în spatele camerei, în afara vizibilității pe care o au actorii și regizorii?

Sunt profesor la Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității Babeș-Bolyai, unde predau Arta Montajului de Film. Cea mai mare parte dintre alumnii profesează astăzi în domeniu, așa că am avut, până acum, o rată de succes destul de bună și sper să fie și mai bună de atât în viitor. Domeniul pare că trece printr-o criză, e drept, dar e, într-un fel, și un moment revoluționar. Tinerii care vin și sunt pasionați de film își doresc să învețe principii și concepte pe care apoi să le aplice pe ceea ce îi interesează: fie pe formate clasice de expresie, fie pe formate moderne. Mi se pare minunat. Nu ne putem opune acestui lucru. Până la urmă, arta filmului e o artă tânără în comparație cu celălalte arte, așadar consider că noi nu suntem nepărat într-un punct final. Încă mai descoperim, mai învățăm, încă mai cercetăm. Doar trebuie să ținem pasul cu tehnologia.

După atâția ani petrecuți în fața materialului filmat, ce ai ajuns să înțelegi despre oameni pe care nu ți-ar fi fost posibil să înțelegi altfel?

Pe scurt: că, în esență, toți suntem la fel. De altfel, aș parafraza aici o idee a lui Kurt Vonnegut, esențială pentru arta povestirii: oricât de complexă pare o poveste, ea se reduce mereu la una dintre cele câteva forme de bază: un om cade într-o groapă și iese din ea mai fericit; sau pierde ceva și îl recâștigă; sau urcă lent dinspre nenorocire spre fericire. Restul e doar detaliu și stil. Cred că asta am ajuns să înțeleg despre oameni: că, dincolo de aparențe, trăim cu toții variații ale acelorași câteva povești.

Filmul „Nimic mai mult și nimic diferit” este programat să apară în cinematografe în luna noiembrie a acestui an.