Cristina Foarfă: Despre literatura care trăiește dincolo de cărți

Cristina Foarfă vorbește despre literatură fără să o așeze pe un piedestal. O privește ca pe un organism care depinde de traduceri, de librării, de biblioteci vii, de oameni capabili să lege o carte de un cititor și de proiecte care refuză să trateze cultura ca pe o succesiune de evenimente izolate. De aici vine și particularitatea parcursului ei: jurnalismul cultural, comunicarea și storytellingul nu au reprezentat ieșiri dinspre literatură, ci feluri diferite de a-i prelungi existența dincolo de pagină și de a-i păstra capacitatea de a produce întâlniri.

În conversația care urmează nu am căutat răspunsuri definitive despre literatura contemporană, ci mecanismele ei invizibile. Am vorbit despre succes și valoare, despre memoria orașelor, despre Harta Literară și despre responsabilitatea de a construi contexte în care cărțile să rămână vii mult după ce au dispărut din vitrinele librăriilor. Dincolo de toate, este o discuție despre oamenii care înțeleg că literatura nu se pierde atunci când nu se mai citește, ci atunci când încetează să mai circule.

Ai venit către literatură prin jurnalism cultural, comunicare, storytelling și proiecte care au încercat să apropie oamenii de povești. Când ai înțeles că literatura nu este doar ceva ce se citește, ci și ceva ce poate fi transmis, reinterpretat și pus în circulație prin forme noi?

Am plecat din literatură, am făcut multe ocoluri, m-am dus, uneori haotic, în direcții multe și diverse și m-am întors în literatură. Că literatura îmbracă multe forme am înțeles acum mult timp, când eram în Facultatea de Litere și am descoperit avangarda, i-am descoperit pe dadaiști, pe suprarealiști și am văzut că textul nu e neapărat ceva fix, cu cap și coadă, așa cum credeam, că poate fi deconstruit, recompus, performat, că poate exista o doză mai mică sau mai mare de ludic în formele pe care le îmbracă. Lucrarea mea de licență s-a uitat atunci la noi forme de literatură, la hipertexte, la formate multimedia, la poezii făcute din spam, la texte non-liniare, ceea ce pentru vremea aia, acum o mie de ani, era ceva foarte nou.

Apoi, pe vremea Bookaholic, când încercam tot felul de forme – interviuri, recomandări, evenimente – și vedeam că oamenii se apropiau de o carte mult mai ușor printr-o poveste despre autor sau printr-o întâlnire decât printr-un text critic, ba chiar și printr-o poză cu cartea pusă lângă o pisică. Glumesc, semi-glumesc, însă pisicile întotdeauna au încurajat lectura. Cartea ajunge mai ușor la oameni dacă deschizi ușa prietenos. Literatura era deja transmisă și reinterpretată dintotdeauna, eu doar am acceptat că partea asta mă interesează la fel de mult ca textul în sine.

Literatura română contemporană pare să aibă astăzi mai multe cărți, mai multe voci și mai multe forme de vizibilitate decât oricând, dar nu neapărat și un public pe măsură. De ce crezi că are nevoie literatura română pentru a crește cu adevărat: de mai mulți cititori, de o infrastructură culturală mai puternică sau de noi forme prin care să ajungă la oameni?

De toate trei, dar în primul rând de infrastructură – pentru că ea le produce pe celelalte două. Cititorii nu apar din senin, apar când există librării, biblioteci vii, traduceri, cronici, evenimente, oameni plătiți să facă legătura între carte și public, profesori pasionați. Formele noi contează, dar fără infrastructură rămân niște experimente izolate care mor când se termină finanțarea. Mi se pare că e un moment foarte bun pentru literatura contemporană, se scrie mult și se scrie interesant, avem voci și cărți și idei, ce ne lipsește oarecum e țesutul care le ține în circulație după săptămâna lansării.

Într-o piață literară în care succesul poate însemna un premiu, o traducere, o comunitate de cititori sau pur și simplu o carte care continuă să circule mult timp după apariție, cum ai defini succesul unei cărți? Și cât de mult mai poate fi măsurată valoarea literară prin ceea ce devine vizibil?

E o diferență mare între succes, vizibilitate și valoare, deși le tratăm de multe ori ca sinonime. Vizibilitatea e cea mai ușor de fabricat – ține de promovare, de moment, de cât de bine a picat o carte într-o conversație publică. Succesul e ceva mai greu, dar tot circumstanțial: un premiu, o traducere, o comunitate de cititori. Sunt lucruri care contează enorm pentru un autor, inclusiv financiar deși e greu de vorbit de bani prea mulți în contextul cărților, dar nu garantează nimic despre ce rămâne.

Valoarea, în schimb, o probează timpul – prin consistența ideilor, prin stil, prin relevanța care nu se stinge după ce trece contextul în care a apărut cartea. Pentru mine, testul cel mai onest e longevitatea: o carte care mai e citită, discutată, redescoperită la zece sau douăzeci de ani după apariție a reușit ceva ce niciun premiu nu-ți poate promite în ziua lansării. Sunt mulți autori români extraordinari care nu au atins nici succesul, nici vizibilitatea, dar sunt iubiți și apreciați și relevanți pentru o mână de oameni, cel mai adesea cunoscători. Aici ține uneori de șansă să îi descoperi, din păcate.

Iar cele trei nu se suprapun mereu, ba chiar de multe ori nu se suprapun deloc. Se văd cărți care fac zgomot mare și dispar într-un an, și rezistă cărți care n-au avut niciodată parte de vizibilitate la momentul lor. Ce devine vizibil măsoară cel mult cât de bine a funcționat mașinăria din jurul cărții într-un anumit moment – nu valoarea ei. Pe aia n-o poți cumpăra cu o campanie și, din fericire sau din păcate, n-o poți nici grăbi.

Poate literatura română contemporană să devină mai prezentă în lume fără să fie obligată să-și explice permanent specificul? Ce trebuie să păstreze un text din locul în care s-a născut pentru a putea fi înțeles, iubit și recunoscut într-un alt spațiu cultural?

Poate, și cele mai bune texte exact asta fac, nu-și traduc specificul, îl asumă. Un român nu trebuie să-și explice contextul mai mult decât o face unul american, unul coreean sau unul norvegian, pe care le citim fără să cerem note de subsol pentru fiecare referință. Ce trebuie să păstreze un text nu e culoarea locală, ci precizia – un loc scris cu adevărat, cu detalii concrete, devine universal tocmai pentru că e foarte al lui. Ce nu se traduce niciodată e generalul, platul, făcutul să placă tuturor. Nu cred că problema vizibilității literaturii române în afară e una de specific, nici una de valoare, ci chiar una chiar de ce vorbeam mai devreme – infrastructură. Îți trebuie infrastructură, strategie și o viziune închegată, îți trebuie resurse și îți trebuie networking pentru a duce în afară scriitorii români. Iar aici nu cred că e treaba lor, ca scriitori, să facă toate eforturile pentru a ajunge în librăriile din toată lumea, ci treaba industriei de carte și, de ce nu, a statului să susțină acest demers.

Există, poate, o formă de literatură care nu începe cu cititul, ci cu recunoașterea: momentul în care treci pe lângă un loc și înțelegi că l-ai mai întâlnit undeva, într-o carte. Ce crezi că se schimbă în relația noastră cu literatura atunci când începem să-i recunoaștem locurile în lumea reală?

Textul încetează să mai fie un obiect închis și devine un strat peste realitate. Odată ce ai citit o scenă petrecută pe o stradă pe care mergi zilnic, strada aia nu mai e neutră – poartă ceva în plus. Poartă povestea. Se schimbă direcția: nu mai cobori tu în carte, vine ea la tine. Și lucrul ăsta e greu de dat înapoi; după ce ai văzut orașul dublat literar, îl vezi așa mereu.

Harta Literară pune cărțile pe străzile orașelor și invită cititorii să traverseze, la propriu, spațiile ficțiunii. De unde a apărut nevoia de a transforma literatura într-o experiență de explorare urbană și ce poate descoperi un cititor pe stradă, în fața unui loc real, care nu i-ar fi fost niciodată accesibil doar prin pagină?

Nu s-a născut dintr-o nevoie, ci mai degrabă dintr-o curiozitate veche. Ideea există de mai bine de 12 ani, încă din perioada Bookaholic, când experimentam tot felul de moduri prin care literatura putea ieși din pagină și ajunge mai aproape de oameni. Atunci n-am reușit s-o pun în practică – n-am găsit finanțarea necesară – așa că am lăsat-o deoparte. Între timp, ca vinul și ca textele bune, s-a maturizat până când i-a venit momentul. Totul a pornit de la o observație simplă: treci zilnic pe lângă case, străzi sau cafenele legate de scriitori ori de scene din cărți și, de cele mai multe ori, nici nu-ți dai seama. Literatura română e predată ca și cum s-ar fi petrecut exclusiv în manuale, nu pe strada pe care mergi spre muncă sau spre școală. Mi s-a părut mereu ciudat că orașul e plin de povești și de literatură, dar nu ne-a învățat nimeni cum să le citim.

Ce descoperă cititorul pe stradă e dimensiunea simbolică dar și trecerea timpului asupra locurilor. E foarte interesant să vezi cum un loc a fost reflectat, de-a lungul deceniilor sau secolelor, în paginile anumitor scriitori din epoci diferite și să-ți reconstruiești așa orașul. Pagina îți dă textul, strada îți dă corpul: mergi, obosești, vezi, miroși. Ficțiunea capătă dintr-odată greutate fizică.

Poate un oraș deveni, prin literatură, un personaj pe care ajungem să-l cunoaștem mai bine decât pe oamenii care îl locuiesc?

Da, și de multe ori asta se și întâmplă – orașul literar e mai coerent decât cel real, pentru că e trecut prin ochii cuiva care i-a dat sens și structură. Dar aș folosi „cunoaștere” cu ghilimele: cunoști versiunea unui scriitor despre oraș, care e la fel de subiectivă ca a oricăruia dintre noi, doar că pusă în cuvinte mult mai frumoase. Pericolul e să confunzi harta cu teritoriul – orașul citit e bogat, dar rămâne totuși o interpretare, nu orașul însuși. Ideal, te trimite înapoi în cel real cu ochii mai buni.

Ce înseamnă să construiești o hartă care nu vrea să închidă un teritoriu, ci să-l lase permanent în devenire? Și cine are, în cele din urmă, dreptul de a decide ce merită să intre în memoria literară a unui oraș?

Înseamnă să accepți din start că harta nu va fi niciodată completă și că asta e o calitate, nu un defect – mereu mai apare un autor, un text, un loc. Mereu spun despre hartă că e un proiect care nu se poate termina niciodată și asta e frumusețea lui. O hartă „închisă” ar fi un canon, și canoanele exclud prin definiție. Noi nu avem pretenția și nici dorința asta. Cine decide? Ideal, nu o singură persoană – de-asta lucrăm cu comunitățile locale, scriitori, cititori, instituții de acolo, cu oameni care ne trimit sugestii. Noi punem infrastructura, dar memoria literară a unui oraș aparține oamenilor care îl locuiesc și îl citesc. Rolul nostru e să lăsăm ușa deschisă, nu să sigilăm lista.

În jurul lansării Hărții Literare la Timișoara se construiește o serie de evenimente care duc literatura dinspre pagină către străzi, locuri și întâlniri reale. Cum ai vrea să trăiască oamenii această serie de evenimente: ca pe niște simple lansări, ca pe niște tururi culturale sau ca pe o formă de a redescoperi orașul prin poveștile care au fost deja scrise despre el?

Ca pe ultima, dar prin primele două. Nu-mi doresc să bifeze un eveniment, ci să plece văzând orașul altfel. Îmi aduc aminte anul trecut, abia lansasem harta la București și m-am întâlnit cu Robert Șerban la un festival literar, la minunatul FILIT, la Iași. Povestea cu atâta vervă și atât de natural despre Timișoara lui literară, cu povești despre scriitori, cu tot felul de anecdote, și povestea despre un oraș pe care eu îl știam atunci doar din perspectiva turistului. La bere, transformase Timișoara într-o poveste și mi-am dat seama atunci cât de mult mi-aș dori să facem proiectul și acolo. Și iată, câteva luni mai târziu, cu sprijinul Municipiului Timișoara, prin Centrul de Proiecte, acest lucru se întâmplă și Robert este unul dintre povestitorii orașului, alături de Tudor Crețu și Goran Mrakic. Lansarea și turul sunt vehiculul, redescoperirea e destinația. Dacă cineva iese de la un tur și data următoare când trece pe strada aia își amintește textul, am câștigat.

Timișoara este un oraș cu o memorie literară bogată, dar și cu o viață culturală care continuă să se reinventeze. Ce ai descoperit despre oraș lucrând la Harta Literară și ce loc, poveste sau conexiune ți s-a părut că spune despre Timișoara ceva ce nu poate fi înțeles printr-un ghid obișnuit?

Eu am redescoperit Timișoara după mult timp ca vizitator atunci când a fost Capitală Culturală. Nu mai fusesem de mult timp și efectiv m-am îndrăgostit. Avea atâta vervă orașul, atâta bucurie în a participa la evenimente culturale de toate felurile. Am văzut atunci Spoken Poetry, poeți care își spun textele pe muzică, performativ, în fața unui public larg, lansări, tururi, literatură în stradă și mi-am dat seama cât de vie și deschisă e Timișoara. M-am întors apoi în fiecare an și m-am bucurat că verva nu a dispărut după încheierea capitalei Culturale, că orașul își serbează memoria în continuare, an de an. O spun, desigur, din afară, ca admirator al orașului, nu ca locuitor al său.

În general, ce am descoperit e că Timișoara își cunoaște și își asumă memoria literară mai bine decât alte orașe – există deja o muncă serioasă de cartografiere, iar aici o să-i menționez doar pe Adriana Babeți și pe Cornel Ungureanu, a căror documentare a Timișoarei literare e neprețuită. Noi venim cu layerul interactiv și cu integrarea Timișoarei în infrastructură mai mare a Hărții Literare.

Mai e ceva, și chiar nu spun asta doar pentru că sunt finanțatorii noștri – prin Centrul de Proiecte, Timișoara e unul dintre puținele orașe din România care susține serios și sistematic proiectele culturale și artistice. Când ne gândeam încotro putem să mai mergem cu Harta, ne-am uitat prin țară la finanțări locale pe zona culturală, fiind un proiect care se potrivește foarte bine, cel puțin în teorie, cu astfel de fonduri. Dezvoltăm un oraș pe hartă, firesc ar fi ca orașul să susțină demersul. Sunt foarte puține. Finanțările pe cultură, marea lor majoritate, și ele puține, desigur, vin de la nivel central. Timișoara mi se pare un exemplu admirabil de cum comunitatea și administrația locală susțin nu doar infrastructură fizică, ci și culturală.

Poate că, în cele din urmă, literatura nu ne învață să fugim din realitate, ci să o vedem cu suficientă atenție pentru a descoperi că a fost dintotdeauna plină de ficțiune. Dacă ai putea schimba felul în care un singur om își privește orașul după ce parcurge Harta Literară, ce ai vrea să vadă altfel?

Locurile aparent banale, pe care poate le desconsideră sau le ignoră. Aș vrea să nu-și mai vadă orașul ca pe un fundal. Majoritatea trecem prin oraș ca printr-un culoar spre altceva, spre serviciu, cumpărături, casă, bar. Aș vrea ca omul ăla să iasă cu senzația că fiecare stradă, fiecare șaormerie, piață, instituție publică, cârciumă, spital, intersecție, fiecare dugheană poate ascunde un text, o poveste, o viață scrisă. Aș să meargă puțin mai atent, mai curios, ca și cum orașul ar avea ceva de spus, dincolo de stresul de zi cu zi. Nu am crezut niciodată că literatura e o evadare sau o fugă de realitate, ci un mod de o înțelege mai nuanțat.

Dacă ai putea păstra pentru tot restul vieții un singur sunet, un singur miros sau o singură imagine dintr-o zi obișnuită, ce ai alege?

Zumzetul orașului, mixul de voci, tramvaie, ambulanțe, mașini, păsări, muzică, zgomotul care arată că un loc e viu. Știu că mulți urăsc zgomotul orașului și visează la o casă la marginea pădurii dar mie îmi place, sunt animal urban prin excelență, îmi plac zonele aglomerate, îmi place haosul, îmi place viața trăită, zgomotoasă, complicată, sub toate formele ei.

Dacă mâine ai avea o zi întreagă în care nimeni nu ți-ar cere nimic, nu ar trebui să răspunzi la niciun mesaj și nu ai avea nimic de rezolvat, cum ai alege să o petreci?

Aș dormi. Sincer, chiar aș dormi, am această fantezie a somnului, mă uit cu invidie la pisicul meu de 16 ani cum doarme ore în șir și mi-aș dori să pot face și eu asta măcar câteva zile.

Există o plăcere simplă, poate chiar puțin copilărească, la care nu ai renunța nici dacă viața ta ar deveni cu totul diferită?

Pisicile. Mi se pare că avem multe de învățat din nonșalanța lor, din modul în care își pun limite și te fac franjuri dacă le încalci, din inventivitatea cu care fac tâmpenii și toată lumea le iubește pentru asta. Nu-mi văd viața fără o pisică la care să țip: dă-te jooooooos de acolooooo și ea să se uite arogant la mine și să doboare ceva.

Poate că, în cele din urmă, nu suntem definiți de ceea ce am construit, ci de ceea ce a rămas în ceilalți după ce am trecut prin viețile lor. Dacă într-o zi toate proiectele, textele și lucrurile pe care le-ai făcut ar dispărea, dar ar rămâne un singur efect al trecerii tale prin lume, care ai vrea să fie acela?

Cred despre mine că pot să conectez lucruri, oameni și lumi. Probabil că asta ar vrea să rămână, conexiunile. Dacă dispare un proiect, și au dispărut multe, să rămână conexiunile care s-au creat atunci, între oameni mai ales, dar și între diverse entități culturale sau sociale.

Mai multe despre Cristina Foarfă găsiți pe:
Facebook | Instagram

Foto copertă: (c) Cristian Vasile