Dramaturgia Ioanei Dajbog se construiește în jurul unor întrebări incomode, transformând vulnerabilitatea într-un instrument de explorare și teatrul într-un spațiu al reflecției critice. Acest dialog face parte din seria de interviuri realizată de CVLTARTES în contextul spectacolului „Liber Volatilium”, un proiect care explorează mecanismele manipulării, tensiunea dintre libertate și control și felul în care discursurile contemporane modelează percepția realității.
De la singurătate și identitate până la viitorul teatrului și relația dintre creație și inteligența artificială, conversația conturează perspectiva unei tinere dramaturge care privește lumea cu luciditate, refuză răspunsurile facile și înțelege scrisul ca pe un exercițiu de asumare.
Bună, Ioana! Astăzi oamenii vorbesc mult despre vindecare. Crezi că arta are rolul de a vindeca sau de a deschide răni pe care preferăm să le ignorăm?
Bună! Apreciez cât de directă e prima întrebare. Mă aflu într-o perioadă în care consum artă care deschide răni. Treaba asta cu ignorarea durerii cred ca e o chestie superficială, toți lucrăm sub o formă sau alta la rănile noastre, mai repede sau mai târziu. Eu, de exemplu, consum arta în sensul asta, ca un fel de reminder ca durerea mea încă este cu mine, și mai important, un reminder că există pansament pentru orice tip de rană, există vindecare.
Există o vulnerabilitate personală care a devenit, fără să vrei, material dramaturgic?
Tot ce pun pe foaie este intenționat și voit. Aleg să mă expun și să fiu vulnerabilă prin textele mele. Aleg să las la interpretarea spectatorului cât la sută este real și cât este ficționalizat pentru efectul dramatic. Dar sunt conștientă de tot materialul pe care îl livrez. Cred că trebuie să ne asumăm mai mult ce alegem să scriem.
Crezi că societatea actuală produce mai multă singurătate sau doar o face mai vizibilă?
Sincer să zic, cred că oamenii dintotdeauna s-au simțit singuri, într-o formă sau alta. Adică avem atâtea cărți și eseuri filozofice care ne vorbesc despre asta, filme, monoloage celebre care se dau la admitere la actorie. Acum doar o conștientizăm mai mult la nivel de masă. Impactul social media încurajează genul acesta de individualism, de autoizolare. Și eu mă simt des singură, și scriu despre asta. E bine să acceptăm singurătatea sub o formă sau alta, să o îmbrățișăm și să lăsăm loc întotdeauna și pentru ceilalți.
Cât din identitatea noastră este alegere și cât este rezultatul presiunilor subtile pe care nici măcar nu le observăm?
Am să răspund la această întrebare strict din perspectiva unei femei născute și crescute într-o societate profund patriarhală. La bază suntem rezultatul unei loterii influențate de factorii externi din jurul nostru în care am crescut. Nu pot alege familia sau țara în care mă nasc, nu-mi pot alege limba maternă. Pe mine, și pe multe alte femei, societatea ne-a învățat cum să ne identificăm astfel încât identitatea noastră să completeze identitățile masculine din jurul nostru. Ca femeie trăiesc zilnic o mică presiune, dar pe care aleg să o resping.
Cum arată, în imaginația ta, cea mai probabilă utopie și cel mai probabil eșec al societății următoarelor decenii?
Păi o să fie ori una, ori alta. Nu cred că pot co-exista. La utopie, nu știu, mă consider o persoană destul de nihilistă, așa că am să merg pe ideea de autodistrugere umană. Ecosistemul, natura, au suferit prea mult. Cred că fără noi, oamenii, chiar ar exista raiul pe pământ. Pot să trăiesc liniștită cu ideea că aș putea să fiu o particulă de praf.
Iar ca eșec, sincer nu știu, sunt curioasă până unde vom merge. Adică hai, am înțeles, dă-o naibii de planetă, mergem pe alta și o luăm de la capăt. Și apoi pe următoarea și următoarea, și tot așa. Asta sună înspăimântător, sincer.
Crezi că teatrul viitorului va documenta lumea sau va încerca să o repare?
Este absurd să crezi că teatrul are scopul de a repara. Cum am zis și mai sus, la prima întrebare, poate să ofere impulsul de a repara o problema, dar mai mult nu. Nici nu trebuie mai mult. Avem nevoie de documentare, de arhivă vie, eu țin mult la arhiva personală și a celor din jur. De reparat lumea, să își asume responsabilitatea aia de la conduceri. (zâmbește)
Cum îți imaginezi relația dintre dramaturg și inteligența artificială peste douăzeci de ani: colaborare, concurență sau indiferență reciprocă?
Eu sper că o să fie o relație colaborativă. Trebuie să ne adaptăm dacă vrem să supraviețuim schimbării. Adică lucrurile vor merge înainte fie că vrem fie că nu. Avem nevoie să fim educați în acest sens, nu tot cu era mai bine înainte. Probabil, nu știu, n-am prins, tocmai de aia trebuie să încercăm să facem bine și acum.
Simți că teatrul românesc este într-un moment de căutare, de transformare sau de confort?
Teatrul românesc este un haos. Mi se pare că această căutare este un pretext pentru dezordine. Confortul este doar pentru ăia ce și-au asigurat un loc și nu mai creează. Nu zic că trebuie să fie ușor, dar nici să ți se pună bețe în roate constant. Mai ales ca tânăr. Noi avem multe idei și vrem să lucrăm și avem multe propuneri de cum să facem poate să fie mai bine, dar cine să ne întrebe?
Care este cel mai mare pericol pentru teatrul contemporan: irelevanța, conformismul sau teama de risc?
Teamă de risc, clar. Sunt fană a unui teatru care își asumă, riscă și experimentează constant.
Dacă ar trebui să descrii „Liber Volatilium. Pentru uz ideologic” ca pe o stare și nu ca pe un spectacol, care ar fi aceea?
Incertitudine. Ce am lucrat împreună cu fetele, Denisa, Raluca, Alina, este un scenariu extrem de dificil de dus. Dar, plauzibil. Adică, eu în viața reală m-aș speriat tare să ajungem în punctul acela.
Titlul spectacolului pare să promită libertatea și, simultan, să o suspecteze. Cum se întâlnesc aceste două impulsuri în construcția proiectului?
Ele se intersectează. Este mai mult despre scopurile și idealurile unei lumi unde nevoile noastre chiar contează, și nu sunt pretexte de campanie.
Ce urme speri să lase acest proiect în peisajul teatral românesc, dincolo de cronici și receptare critică?
Dezbateri reale. Avem nevoie de ele. Și întrebări. Creierul nostru lucrează într-un mod fascinant, când o întrebare se naște cu adevărat în cap, creierul o să îi caute răspunsul.
Dacă ai putea șterge din memoria colectivă o singură idee despre succes, care ar fi aceea?
Nu trebuie să fim superficiali pentru el. Nu pot să zic ca sunt fană a conceptului de succes, dar nici nu-l neg în totalitate. Ce mă irită în schimb este modul acesta în care pretindem că suntem altcineva pentru a reuși.
Există un teritoriu artistic pe care nu l-ai explorat încă, dar care te atrage obsesiv?
Da clar, eco dramaturgia. Tot cercetez în studiul meu personal zona asta, și abia aștept să pot să fac un proiect în acest sens. Și partea de co-scriere, co-regie. Încă le explorez. Proiectul acesta a fost un prilej bun de a descoperi lucruri noi despre mine și munca mea.
Ce adevăr despre tine ai descoperit prea târziu?
Că iau uneori lucrurile personal. Poate de la vârstă. Dar sunt liniștită legat de asta, știu că sunt într-un proces constant.
Ce lucru crezi că oamenii sacrifică astăzi prea ușor pentru a se simți acceptați?
Valorile morale.
Iar dacă teatrul ar dispărea mâine, ce ai continua să faci pentru a înțelege oamenii?
Nu știu sincer, e un scenariu prea departe mine, pe care nu vreau să-l trăiesc. Aș continua să scriu, dar sub altă formă. Poate m-aș reprofila, dar sper să nu fie cazul.
Mai multe despre Ioana Dajbog găsiți pe:
Facebook | Instagram
Foto copertă articol: (c) Mircea Drăgoescu și Horia Petrean
Nicolae Baldovin