Instrucțiuni pentru performarea sinelui. Interviu cu Alina Pietrăreanu

Pentru Alina Pietrăreanu, teatrul apare ca un spațiu în care întrebările sunt mai importante decât răspunsurile definitive. Parcursul ei începe într-un oraș în care întâlnirea cu această artă era aproape imposibilă, dar curiozitatea a fost suficientă pentru a deschide un drum care continuă și astăzi. Interesată de felul în care oamenii își construiesc identitățile, de mecanismele puterii și de tensiunile care traversează societatea contemporană, Alina vorbește despre creație cu luciditate, dar și cu disponibilitatea de a pune constant sub semnul întrebării propriile convingeri.

În dialogul care urmează am vorbit despre algoritmi, autenticitate, hiperrealitate și presiunile subtile care modelează viețile noastre. Am discutat și despre „Liber Volatilium. Pentru uz ideologic”, un spectacol care abordează teme precum manipularea politică, radicalizarea și felul în care ideologiile își găsesc loc în discursul public. Dincolo de teatru, conversația devine o reflecție asupra prezentului și asupra modului în care alegem să ne raportăm la el.

Bună, Alina! Povestește-ne puțin despre tine, despre cum a început pasiunea pentru teatru și cât de lin sau anevoios a fost drumul acesta până în momentul de față!

Mereu mă mir că a apărut pasiunea mea pentru teatru, fiindcă a apărut din senin. În Câmpulung Muscel, orașul de unde vin eu, nu există teatru, ca în multe alte orașe mici din țară. Ceea ce face imposibilă imaginarea unor meserii în câmpul cultural a majorității copiilor din aceste orașe. Eu am văzut la televizor la X-Factor o concurentă studentă la teatru, când eram la liceu, și apoi am căutat pe net să văd dacă există facultate de teatru în București. Am găsit, am tot început să citesc despre asta și mi-am dat seama că așa vreau să arate viața mea. Așa cum? Încă încerc să descopăr.

Trăim într-o epocă complexă, complicată, dominată de notificări și consum accelerat, mai poate teatrul concura cu algoritmii sau nici nu ar trebui să încerce?

Cred că algoritmii nu trebuie văzuți drept concurență, fiindcă teatrul ar pierde lupta din start. Algoritmii fac deja parte din experiența vieții noastre cotidiene și ne schimbă modul în care operăm cu realitatea în general, nu doar în raport cu arta. Eu, personal, încerc să fiu atentă și ancorată în lumea prezentă și să fac teatru din interiorul ei, nu de deasupra ei. Unul dintre task-urile mele principale, ca om care face teatru, e să înțeleg mecanismele de funcționare a lumii și modurile în care există oamenii astăzi, ca să găsesc rostul teatrului și al fiecărui spectacol în schema mare a lucrurilor. Teatrul are niște unelte foarte valoroase: prezența fizică în același spațiu și timp a mai multor oameni care împărtășesc o experiență în comun, posibilitatea de schimbare rapidă a convențiilor scenice, crearea de spații reale de reflecție și dialog despre probleme mari prin mecanisme de joacă care produc distanță de siguranță și plăcere.

Dacă o inteligență artificială ar putea scrie o piesă impecabilă tehnic, ce i-ar lipsi pentru a deveni cu adevărat teatru?

Nu știu ce e cu adevărat teatru și în general încerc să mă feresc de termeni care absolutizeaza ceva. Cred că teatrul poate să fie adevărat în multe moduri, depinde cum e folosit și în ce scop. Nu cred în valoarea operei de artă în sine. Mă interesează și cum a fost creată, de ce și ce se face cu ea. Dacă cineva alege să scrie o piesă cu A.I., aș vrea să îi înțeleg întâi motivația, ce anume din conceptul lui îl obligă să scrie piesa aia așa. Dacă motivul e doar eficiența, ar putea să ne facă tuturor un serviciu și să nu o mai scrie, că sunt destule piese scrise deja.

În momentul în care începi un proiect de teatru, o faci pornind de la o nevoie descoperită în cadrul societății mari și țintit în cadrul comunității pentru care faci acel proiect. Și o faci pentru că vrei să adresezi o problemă sau să creezi o întâlnire între spectatori și un anumit subiect sau o anumită experiență, deci o faci dacă ai ceva de spus. Aș fi tristă să se scrie teatru cu A.I. fără un concept care să problematizeze asta, fiindcă ar fi un semn clar că nu am mai vorbi de teatru ca un domeniu artistic, ci unul de producție în masă, o simplă monedă de schimb în circuitul economic.

Astăzi se vorbește mult despre autenticitate. Nu cumva autenticitatea a devenit și ea o mască socială?

Desigur. Autenticitatea a fost o idee apropriată de atât de multe contexte diferite, de la dezvoltare personală la campanii politice, încât și-a pierdut sensul de bază și a devenit un instrument de manipulare. Voi crea o persona autentică sub masca căreia pot să îți spun orice tip de discurs, dar comunicând cu tine și emoțional, nu doar rațional, ceea ce e o unealtă puternică în mâinile nepotrivite. Pot crea o persona autentică, cu vorbe și comportamente care îți sunt familiare, deci se simt confortabil, care îți spune ca un prieten vechi cum îți poate rezolva el toate problemele dacă doar ai încredere în el.

Crezi că oamenii se cenzurează mai mult decât în trecut sau doar au devenit mai sofisticați în felul în care își construiesc personajele publice?

Oamenii s-au cenzurat mereu, dar în moduri diferite în funcție de ideologiile dominante ale acelei epoci. Acum, în era hiperrealității, personajele publice au devenit aproape o caricatură a vieții. Multe dintre conspirațiile care au circulat prin lume ani întregi s-au dovedit adevărate. Chiar foarte recent a fost dovedit că oamenii de la putere chiar sunt atât de nașpa pe cât a putut clasa muncitoare să și-i imagineze de rău. Acum cred că orice e posibil în sfera publică, iar subiectele devin tot mai spectaculoase în această piață a atenției noastre. Până când? Nu știu.

Spectacolul „Liber Volatilium. Pentru uz ideologic” investighează vulnerabilitatea individului în fața presiunilor sociale. Care sunt formele de presiune care ți se par astăzi cele mai invizibile și, tocmai de aceea, cele mai periculoase?

Sunt atât de multe că nici nu știu despre ce să aleg să vorbesc. Presiunea performanței, care are baze adânci în sistemul economic care ne învață de mici că valoarea noastră ca persoane umane e dată de cât și ce producem. Totodată, pe toate platformele și în toate interacțiunile direct și indirecte ți se spune cum trebui să fii, să gândești, să arăți, ca să fii bine, ca să fii o persoană reușită.

Ce aduce acest proiect într-un peisaj teatral care pare tot mai preocupat de actualitate și comentariu social?

În primul rând aduce subiecte care ne preocupă tot mai mult pe toți, precum manipularea politică, extremizarea populației și renormalizarea discursurilor fasciste, totul transpus într-o lume a păsărilor, care funcționează ca a noastră, dar care creează un strat de joacă, de descoperire a unor perspective mai puțin obișnuite și care produce o distanțare, un pas în spate care ne lasă să vedem lumea noastră, prin analogie, fără să ne simțim atacați direct și să ne ridicăm un scut de apărare.

Există riscul ca un spectacol despre mecanisme ideologice să fie el însuși interpretat ideologic?

Ideologia e în ochii privitorului, cum s-ar spune. Noi putem să încercăm să deconstruim cât mai multe tipuri de mecanisme și să fim transparenți în legătură cu propriile mecanisme folosite de noi. Mai departe, cred că este și o muncă de echipă cu publicul să discutăm acolo unde există distanțe și cred că pentru teatru asta este o calitate foarte mare, să ridice probleme și să creeze discuții.

În afara teatrului, ce fenomen cultural sau social urmărești cu cea mai mare curiozitate în acest moment?

În primul rând politica din țară și mondială. E cel mai mare reality-show din care se trag toate celelalte. În rest, desigur, sunt destul de conectată și cu lumea literară, find și scriitoare, dar mă interesează toate artele contemporane fiindcă ele sunt traduceri ale fenomenelor sociale pe care eu pot să înțeleg cel mai bine.

Există un teritoriu artistic pe care nu l-ai explorat încă, dar care te atrage obsesiv?

Cred că regia și scrisul mă atrag cel mai obsesiv și le explorez în fiecare zi, fie separat, fie împreună. Sunt interesată de toate, dar din postura de creator de teatru, nu aș vrea momentan să încerc interiorul altui domeniu. Poate voi vrea cândva să văd cum e să faci un film.

Ce te fascinează mai mult la oameni: ceea ce ascund sau ceea ce aleg să expună?

Ambele. Mecanismele de performare a identității sunt foarte importante la teatru. Până la urmă, ceea ce alegem să performăm este ceea ce ajungem să facem cel mai des. Iar ceea ce încercăm prea mult să ascundem, sunt momentele de răbufnire de la final de act.

Care este întrebarea pe care ți-ai fi dorit să ți-o pună cineva și nu a făcut-o încă?

Vrei 1 milion de euro?

Mai multe despre Alina Pietrăreanu găsiți pe:
Instagram

Foto copertă interviu: (c) Andrei Voineag