Elvisey Pisică despre artă, frică și lucrurile pe care le negăm

Elvisey Pisică alias Mortales Cult, operează într-o stare de traversare continuă între forme, discursuri și spații de intervenție. Cu o formare în teatru, construită la Timișoara, și cu practica extinsă acum în zona foto-video, traseul său artistic refuză delimitările comode. Performance-ul, poezia spoken word, sunetul, DJ-ingul, teatrul politic și fotografia devin instrumente ale aceleiași urgențe de a vorbi despre ceea ce este împins la margine, ascuns, distorsionat sau redus la tăcere.

Activismul apare, în cazul lui, mai degrabă ca structură internă a practicii artistice decât ca anexă biografică. De la rezidențe și colaborări în diverse contexte culturale din România, până la implicarea în producții de teatru politic ca actor și dramaturg, miza rămâne una constantă: confruntarea cu realități inconfortabile și cu mecanismele care normalizează violența, excluderea sau uitarea.

În acest dialog, am pornit de la cea mai recentă serie fotografică a sa, „Arhiva Negată”, un demers care chestionează memoria, absența și felul în care imaginile pot deveni atât dovadă, cât și act de rezistență. Am vorbit despre proces, tehnică și construcția vizuală, dar și despre discriminare, ură, frică și formele de luptă pe care arta le poate deschide atunci când refuză să fie decorativă.

Salut! Când ai înțeles prima dată că fotografia nu este doar un mod de a privi lumea, ci și un mod de a o contrazice? Există o imagine, făcută de tine sau văzută undeva, care ți-a schimbat definitiv felul în care înțelegi spectrul vizual?

Hello! Nu știu cum să răspund la această întrebare și mi-ar fi greu să aleg doar o fotografie. Povestea e mai lungă. Cred că am început să înțeleg fotografia și importanța ei destul de târziu, și anume într-un moment nu prea fericit.

Am mai avut mici realizări când mi-am cumpărat primul aparat pe film și a avut un impact asupra mea chestia asta: în 2026 să țin o fotografie în mână. Sunt un suflet bătrân. Îmi plac lucrurile vintage, simple.
Fac fotografii de când eram în clasa a 5-a. Făceam cu telefonul; nu-mi permiteam un aparat foto, deci, să zicem, că eram pozar. Îmi plăcea să merg pe stradă și să imortalizez mesaje, lucruri mai deosebite, mai inestetice sau ieșite din comun.

De exemplu, știu că m-am apucat de fotografie și mi-a trezit o anumită curiozitate în perioada curățeniei de primăvară. Găseam casete cu formația Albatros, canapele rupte, și arătău destul de interesant aceste grămezi de obiecte, lucruri personale ale oamenilor. Fiecare obiect mă făcea să mă gândesc la „Oare care este povestea din spate?”. Apoi am descoperit-o pe Virginia Lupu, iar mai târziu pe Nan Goldin și, sincer, acolo m-am regăsit, acolo am început să iubesc fotografia în alt mod.

Am avut o perioadă foarte depresivă și practic tot ce m-a ținut în viață a fost să fotografiez persoane care au ceva de spus. Pentru că arta nu este ușoară. Poate fi o armă, poate educa, poate să fie incomodă. De exemplu, arta, stilul și mesajul meu cred că nu sunt pe placul naziștilor sau fasciștilor.

În concluzie, fotografia m-a salvat de la suicid și m-a educat, m-a vindecat.

Ai trecut prin teatru, performance, spoken word, sunet, activism. Ce anume te-a împins spre fotografie și, mai ales, ce te ține încă acolo, într-un mediu care uneori pare obsedat mai mult de estetică decât de adevăr?

Da, am terminat facultatea de actorie și m-am reprofilat. Pe lângă celelalte activități, pasiuni, talente. Ce m-a împins către fotografie? M-a împins curiozitatea de a cunoaște oameni, povești, emoții, adevăruri.

Am prins gustul de la shooting la shooting. Nu vă imaginați că am făcut bani, nu cred că este vorba de bani, cred că e vorba despre a te bucura de viață, de a crea legături, de a avea un mesaj, de a lupta, de a spune ceva lumii. Și, într-un univers utopic, poate lumea se va schimba în bine. Momentan retrogradează, dar vreau să fim pozitivi. Eu niciodată nu am făcut artă pentru estetică, ci mai mult ca o formă de terapie, pentru a evolua, pentru a fi mai înțelept, pentru a învăța lucruri, pentru a simți și pentru a documenta.

Cel mai bun prieten al meu s-a sinucis. Îți dai seama ce impact a avut pentru mine faptul că, eu și Nan Goldin, am trecut prin experiențe destul de asemănătoare. Love her so much.

Îmi place să zic adevărul, îmi plac oamenii sinceri, iubesc adevărul și oamenii adevărați. În afară de asta, ce poate fi mai frumos? Așa am aflat care este „arma” care distruge efemerul, și anume fotografia documentară, fotografia cu mesaj poate incomod, dar iubesc și rezist să lupt.

Am un scop, right? E frumos să trăiești când ai un scop, o pasiune. Nu-mi pare rău că m-am reprofilat, poate așa a fost să fie. Simt că mi-am găsit locul acum. Totul depinde de mine. I wanna be happy in this little life. Văd frumosul în oameni, în diferit, în amintiri. Sună simplu, clișeu, but again, this is my truth, so, yes, you can judge me. (zâmbește)

În seria „Arhiva Negată”, chipurile sunt distruse tocmai pentru a deveni imposibil de ignorat. Când ai realizat că uneori violența vizuală poate spune adevărul mai clar decât reprezentarea „frumoasă” sau completă?

Am văzut cu ochii mei violența încă de la o vârstă fragedă. M-am ferit să devin ceea ce nu vreau. Mi-am propus de mic că nu vreau să fiu ca o anumită persoană apropiată din viața mea.

Dar să trecem la violența sistemică. Rasismul doare, ura doare, violența doare, discriminarea doare. Violența nu e sexy, dar există în fiecare dintre noi. Acum depinde de ce vrei să transmiți, de viziunea ta. Dar arta este și va fi politică.

Augusto Boal, un regizor brazilian, a inventat o metodă de teatru în care spectatorii deveneau spectActori și așa se crea sentimentul de solidaritate. Vă recomand să citiți Augusto Boal – „Teatru Oprimatilor”.

Practic, ei făceau teatru în stradă, iar oamenii veneau, își spuneau necazurile și creau niște imagini. Dar veți afla în carte cum se creează aceste imagini și care este metoda. Autorul ne spune că toată arta este politică, chiar și a fi apolitic reprezintă tot o alegere politică. Ne mai spune și să acționăm. Să acționăm în situații de abuz, să fim solidari cu supraviețuitorii abuzului.

În concluzie, pentru că am divagat prea mult, arta nu trebuie să fie frumoasă, plăcută sau să ne convină. Adevărul nu este întotdeauna frumos sau ușor de procesat. Adevărul doare uneori. Dar e mai sănătos adevărul decât minciuna care doar sună bine.

Clorul din lucrările tale funcționează aproape ca un personaj politic: atacă, arde, șterge, dar și revelează. Cum ai ajuns la această alegere materială și ce înseamnă pentru tine faptul că trauma poate deveni un proces chimic vizibil?

Clorul este toxic? Da. Oamenii pot fi toxici? Da, dar putem fi și magici. Este vorba despre alegeri. Alegi răul sau binele. Alegi să fii bun, alegi să fii rău.

Seria „Arhiva Negată” este un experiment. Am primit tema la facultate de la domnul Mădălin Marienuț ca să facem un proiect personal, ce vrem, dar să fie un experiment. Așa a apărut această serie, încă de la prima fotografie totul se lega.

Vă recomand să vă documentați despre trauma transgenerațională, și despre istorie în general. E important. Un om informat este educat. Un om informat nu urăște. Un om informat nu poate fi distrus. Toate metaforele din conceptul gândit pentru „Arhiva Negată” sunt de fapt adevăruri.

Suntem la un click distanță de informație. Aș vrea să fie la „modă” să fii informat și înțelept. Consider că rasismul și homofobia sunt boli, unele grele. Dar, ca să răspund la întrebare, încerc să educ sau să stârnesc empatie prin acest proiect. Să fim mai, cum să zic?, „tolerați”, I hate this word. E total ironic. Ținând cont de istorie, comunitățile marginalizate au avut mereu de suferit, azi e timpul să ocupăm spațiu. Să avem o voce, pentru că avem multe de spus și de revendicat.

Există ceva aproape insuportabil în felul în care privitorul caută instinctiv fața lipsă. Crezi că oamenii devin interesați de identitățile marginalizate doar în momentul în care acestea sunt amenințate sau mutilate?

Scurt: Cred că ne dăm seama de lucruri importante abia atunci când avem parte de un impact puternic. Un coșmar, o pierdere, ceva grav. Întrebare pentru voi: De ce? De ce facem asta? Oricum, când avem destule privilegii, nu prea ne pasă de ceilalți, ceea ce e oribil.

Cred că ar trebui să fim mai blânzi unii cu alții, mai umani, mai iubitori, mai pe pace, mai pe treaba noastră. Lucrurile ar fi mai simple. Ar fi mișto să învățăm, de exemplu, de la o vârstă fragedă, despre feminism, antirasism, maturitate emoțională, iar lista poate continua. Am speranțe în Gen Z.

Seria ta vorbește despre corpuri queer și rome eliminate simbolic din memorie. Ai simțit vreodată că societatea contemporană preferă o diversitate „curată”, decorativă, dar nu una care vine cu furie, traumă și istorie reală?

Am simțit de multe ori că nu totul este drept. Mă copleșesc răutatea și violența oamenilor asupra altor oameni. Mă copleșește ura. Aici vorbim despre rasism instituțional, internalizat; copiii nu se nasc rasiști, de exemplu. Un copil nu știe să urască, dar un copil are încredere în părintele care zice „nu sta cu ăla că e ț word, vezi că ț word fură, te dau la ț word, etc. Practic, ne naștem puri, devenim ură.

E greu, poate, să accepți un adevăr sau să stai să procesezi anumite situații, dar mie nu mi se pare imposibil. Da, se promovează și se vrea perfecțiunea chiar și după Holocaust. Ceea ce e trist. D-asta trebuie să luptăm, să educăm, să fim uniți. Și ura poate fi o formă de genocid.

Ce te sperie mai tare astăzi: ura explicită sau formele elegante, instituționalizate, aproape invizibile, de ștergere?

Mă sperie tot, cumva. Timișoara, de exemplu, este plină de zvastici. Fascismul vine peste noi, de la platforme online la spații publice. Au prins curaj odată cu oamenii politici care făceau salutul nazist la ultimele alegeri. Ceva sinistru dacă mă întrebi… 2026? retrograd. Și cred că ne place să ne mințim că totul e roz, totul trebuie să fie despre bogăție, ne prefacem că totul e minunat și vrem artă frumoasă care să ne convină. Lucrurile nu stau așa.

În lucrările tale există simultan violență și tandrețe. Cum negociezi limita dintre a documenta trauma și a nu transforma suferința marginalizată într-un spectacol consumabil pentru public?

Văd lucrurile în felul următor: nu vreau să provoc milă sau să ne plângem de milă. Suntem puternici având în vedere prin câte am trecut de-a lungul istoriei. Arăt partea brută istorică, dar venim cu partea noastră de rezistență, comunitate, revendicare. Iubire Radicală.

Ai spus că seria locuiește între dorința de a fi văzut și forța care încearcă să șteargă această vizibilitate. Cum arată această tensiune în viața ta personală, dincolo de artă?

Copleșitor. Dar rezist. (zâmbește)

Crezi că arta mai are astăzi puterea de a produce disconfort real sau a devenit, în mare parte, un spațiu unde revolta este rapid estetizată și neutralizată?

Arta contemporană mă plictisește. Eu sunt mai adehadist așa… de fapt, cu acte în regulă. Deci, ceva trebuie să-mi stârnească interesul ca să-mi pună mintea la contribuție, să mă facă să simt, să gândesc, să aibă un impact asupra mea. Artă frumoasă, convenabilă? Neah, not my type.

Dacă cineva ar încerca peste 50 de ani să reconstruiască prezentul nostru doar din imaginile care circulă acum online, ce crezi că ar lipsi aproape complet din acea memorie colectivă?

Imagini făcute cu scop etic și moral. Imagini cu mesaj. Imagini cu adevăr. Imagini cu o poveste reală. Imagini pe care nu le poți uita. Imagini cu tot și de toate. Imagini.

În iunie am prima mea expoziție foto, iar întrebarea asta mă face să mai vreau să trăiesc 50 de ani, ca până atunci, să fotografiez frumusețea surorilor și fraților mei din familia aleasă. Să fotografiez momente pentru care merită să trăiești. Să fotografiez momente cu oameni speciali. Toți colaboratorii mei au fost și sunt speciali. Cumva merităm să ocupăm spațiu dacă e să ne păcălim că avem drepturi egale.

„Dreptul de a rămâne vizibil” sună aproape ca o revendicare de supraviețuire. Într-o lume care produce constant imagini, de ce crezi că anumite existențe continuă totuși să fie împinse spre invizibilitate?

Lipsă de inteligență și lipsă de maturitate emoțională. Too much hate. E greu să adormi cu furia aia în piept, dar mai bine cu furie și frică decât cu ură. Nu totul este drept. Planeta nedreptății. (râde)
Haideți să citim mai mult! Și nu romane polițiste, mă refer la informațiile de bază pe care trebuie să le cunoaștem.

Mulțumesc mult pentru acest interviu! Recunosc că au fost dificile întrebările, iar asta pentru că am intrat în multe subiecte din viața mea. Încerc să țin cont de trecut, să fiu atent în prezent și să sper la un viitor.

Mai multe despre Elvisey Pisică găsiți pe:
Instagram