Lucas Neagu, regizor: “Nu e nobil să te sacrifici pentru nimic sau nimeni”

Despre Lucas Neagu se poate vorbi ușor în termeni de premii, selecții și titluri, dar interviul de față refuză exact această intrare triumfalistă. Lucas se poziționează deliberat într-un spațiu al normalității fragile: un tânăr timid, atent la viața lui personală, care preferă liniștea de acasă, muzica ascultată pe pick-up și timpul petrecut cu cei apropiați în locul mitologiei artistului sacrificat. Din acest aparent banal se naște însă o formă de onestitate rară, una care respinge etichetele de „voce a generației” și înlocuiește discursul programatic cu instinctul, vulnerabilitatea și nevoia sinceră de a spune ce doare, aici și acum.

Fie că vorbim despre film sau teatru, creația lui Lucas se construiește din experiențe directe, cazuri reale și o empatie lucidă față de violențele invizibile ale societății contemporane. “Carne de Tigru”, spectacolul care aduce în prim-plan femicidul și abuzul sistemic, nu caută să educe sau să moralizeze, ci să expună, fără menajamente, o realitate care macină, irită și obligă la reacție. Pentru Lucas, arta nu este un altar și nici o formă de eroism, ci un spațiu de confruntare umană: cu furia, cu frica, cu responsabilitatea de a simți. În acest dialog, descoperim un artist care nu caută să schimbe lumea în bloc, dar care crede cu încăpățânare că a atinge câteva vieți este deja suficient.

Salut! Cine e Lucas Neagu, dincolo de premiile și filmele cunoscute? Dacă viața ta ar fi un scenariu de film sau de teatru, care ar fi prima scenă?

Salutare! Mulțumesc în primul rând pentru dorința de a organiza acest interviu. Consider că sunt doar un simplu tip, un simplu băiat. Nu sunt adeptul modestiei excesive, însă ăsta e răspunsul cel mai aproape de adevăr pe care îl pot oferi. Sunt un băiat normal, tânăr, destul de timid, oarecum ambițios, care încă își caută drumul în viață. Cred că prima scenă a vieții mele, indiferent de film sau teatru, ar fi una foarte plictisitoare. Probabil un simplu moment de acasă, când ascult muzică la pick-up sau petrec timp cu persoane dragi mie. Vreau să cred că am o viață așezată și că îmi prioritizez viața personală. Cam asta ar fi.

Te-ai descris, la un moment dat, ca o voce a generației tale, implicat în probleme sociale. Cum îți alegi temele și care este granița între responsabilitatea artistică și libertatea creativă?

Nu m-am autodescris niciodată ca o voce a generației mele (ar fi foarte nepotrivit să fac asta și nu cred asta oricum), ci am fost descris așa de către diferite publicații, fie ele naționale sau internaționale. E frumos că cineva s-a gândit la mine în acest sens, dar nu pun preț pe etichete și descrieri.

Cred că sunt mulți tineri de vârsta mea care încearcă, la fel ca și mine, să își găsească un loc în acest domeniu. Cu toții avem ceva de spus.

Deși în trecut credeam că e o problemă că nu am o educație formală în acest sens, am realizat de fapt că nu e chiar așa de important. Îmi aleg temele foarte instinctiv, în funcție de ce este mai important pentru mine de spus în acel moment. Nu analizez prea mult ce fac și nici nu am cunoașterea tehnică să fac asta. Într-un fel mă bucur. E mai creativ așa, cred. Nu s-au materializat toate scenariile pe care le-am scris, dar sunt mulțumit cu ce am reușit să spun până acum.

Responsabilitate, în opinia mea, am doar față de mine. Dacă sunt sincer cu ce vreau să spun și încerc să contribui pozitiv atât creativ, cât și social, e suficient. Publicul decide după dacă rezonează sau nu și oricum nu poți mulțumi niciodată pe toată lumea. Din fericire am observat că mereu există cineva care apreciază ce faci, oricât de multă lume ar critica același lucru.

Există un moment în cariera ta de până acum, pe platoul de filmare sau în teatru, pe care îl consideri cu adevărat definitoriu pentru cine ești ca artist? Povestește-ne despre el.

Nu cred că a fost un singur moment. Am învățat câte ceva din fiecare proiect. Pe platoul “Nimic mai mult și nimic diferit”, următorul meu film de lungmetraj pe care l-am filmat în vară și care urmează să apară în cinematografe anul acesta, am învățat cred cea mai importantă lecție de până acum.

Acolo am realizat că viața profesională nu înseamnă pentru mine la fel de mult ca viața personală. Fiind înconjurat de actori care se întâmplă să îmi fie și prieteni sau apropriați (Daria Pentelie, Vlad Lință, Miruna Conțiu, Ana Ciontea sau Marian Râlea), am realizat cât de mult apreciez relațiile interumane și cât de frumoase sunt aceste interacțiuni pe care le avem în afara muncii. Momentele de după repetiții sau filmări au însemnat pentru mine mai mult decât ce am realizat propriu-zis acolo.

Am realizat de asemenea că nu vreau să mă agăț de cariera de artist. Este un privilegiu să faci artă, mai ales în România. Dacă voi putea face asta în continuare o să o fac cu drag, dar dacă va veni vreodată un moment în care nu voi mai avea proiecte, sunt pregătit să nu mă sacrific pentru artă. Sunt un băiat descurcăreț. Găsesc altceva. Nu e nobil să te sacrifici pentru nimic sau nimeni.

Care a fost cel mai mare obstacol în cariera ta până acum și cum ți-a modelat acesta viziunea artistică și personală?

Cel mai mare obstacol este, din păcate, sustenabilitatea. Viața de artist poate fi foarte lucrativă din punct de vedere financiar pentru unii oameni, însă pentru mine (și cred că pentru mulți alți colegi de generație) este încă o provocare.

Abia anul trecut am ajuns să mă pot susține doar din artă și încă e un semn de întrebare legat de ce se va întâmpla anul ăsta. Pare că merge bine, desi nu știi niciodată. Ca atare, abordez fiecare proiect cu multă seninătate și recunoștință, fiindcă după cum am spus, să faci artă e un privilegiu. E o bucurie.

Încerc să umplu spațiul artistic în care lucrez cu energie bună. Actorii să se simtă bine. Echipa tehnică la fel. Vreau fiecare proiect să fie o experiență frumoasă, de care să îmi aduc aminte cu drag și oamenii cu care lucrez să plece cu un gust plăcut acasă.

Dincolo de scenă și film, cum rezonează arta cu viața ta personală? Care sunt pasiunile și ritualurile tale care te ajută să rămâi creativ și echilibrat?

Sunt mereu înconjurat de artă cred. Muzică, filme, de toate. Încerc să mă culturalizez cât mai mult, să consum diferite forme de artă, să explorez. Am și o cameră de filmat micuță cu care mai capturez uneori momente.

Totuși, sprijinul meu și punctul meu de echilibru stă în persoanele dragi mie. Familie, prieteni, câinele meu. Acasă (în Timișoara) mă simt cel mai bine și mereu caut să mă reîntorc acolo, să mă recalibrez și reconectez cu ce e important pentru mine.

Familia și rădăcinile joacă un rol în felul în care înțelegi și transmiți povești. În ce fel experiențele tale personale au conturat estetica sau mesajul din “Carne de Tigru”?

Fiecare proiect de-al meu are ceva din mine. Am o imaginație foarte precară, deci fie scriu din experiențe personale, fie din lucruri pe care le văd în jurul meu. “Carne de Tigru” vorbește într-un mod foarte realist despre femicid, despre abuz. Aleg întotdeauna să nu menajez spectatorul. Realitatea e așa cum e. Dacă vii la un film sau un spectacol de-al meu, urmează să vezi o bucată nefiltrată din ce se întâmplă cu mine sau în jurul meu, în lume.

Spectacolul ăsta s-a conturat din experiențe reale din România, încă de pe vremea de când nu exista în mainstream termenul de femicid. A pornit de la un caz de abuz din Timișoara, care a zguduit comunitatea de tineri. Victima fusese tot o tânără de vârsta noastră. Am pus în text mult suflet și multă sensibilitate. Vreau să fac spectatorul să simtă ceva. E treaba lui ce simte după spectacol, dar scopul meu ca și artist e să te fac să simți, să te gândești la lucruri la care nu te-ai mai gândit până la vizionarea proiectului.

“Carne de Tigru” pornește de la realitatea brutală a femicidului și a abuzului sistemic. Cum ai ales să explorezi aceste povești și ce te-a determinat să le transformi în teatru?

Am adunat informații despre diferite situații de acest gen de violență din România care au fost mediatizate. E mult studiu personal în spate, dar și multă introspecție. Sunt singurul bărbat din acest proiect și mi-am pus adesea întrebarea, ”de ce spun eu povestea asta?” Am realizat apoi că nu e atât de dificil răspunsul. E un subiect care mă macină, cu care pot empatiza și îl spun pentru că pur și simplu nu l-a expus cineva încă, cel puțin nu la nivelul ăsta, pe scenă. Cineva trebuia să o facă. Poate nu sunt eu omul cel mai potrivit, dar am avut inițiativa și asta este ceea ce contează.

Este un spectacol care poate face numai bine, în opinia mea. Textul e expus cu încredere și de către actrițele proiectului: Ioana Cojocărescu, Reka Kovacs și Miruna Conțiu. Feedback-ul din partea acestor femei pe care am ajuns să le admir a fost unul pozitiv de la bun început.

Inițial a pornit ca un scenariu de film. În 2024 l-am scris, dar fiindcă deja urma să intru în producție cu “Nimic mai mult și nimic diferit” în 2025, am hortărât să nu țin proiectul pe bancă atât de mult și să explorez și lumea teatrului. Practic am simțit nevoia să continui să creez, să nu mă limitez la mediul digital. De asta am ajuns în teatru.

Spectacolul aduce în prim-plan violența care se strecoară și se instalează treptat. Crezi că teatrul poate schimba felul în care oamenii recunosc și reacționează la acest tip de violență?

Cred că filmul sau teatrul nu poate schimba toată lumea în bine – nu la scară largă. Totuși, dacă pot să ating limitat niște oameni, niște vieți, atunci am contribuit cu ceva pozitiv în societate. Este adevărat, spectacolul are acest caracter de ”awareness” atașat, dar e mai mult de atât. Nu aș vrea să reduc un demers artistic doar la rolul potențial moralizator. Și oricum în proiectele mele niciodată nu caut să moralizez.

Scopul meu este să te afund într-o poveste umană, realistă (de această data tragică) între doi oameni și, poate de acolo să ieși nu doar mai culturalizat, ci să aibă un efect transformativ.

Cred totuși că o posibilă rezolvare mai amplă stă în sistemul educațional, care din păcate este unul deplorabil în opinia mea.

În procesul de creare a spectacolului, cât de mult te-ai lăsat transformat de poveștile reale pe care le-ai explorat? A existat un moment în care ai simțit că nu mai poți rămâne obiectiv?

Niciodată nu sunt obiectiv când creez ceva. Proiectele mele sunt foarte subiective. E părerea mea, gândurile și sentimentele mele pe care aleg să le împărtășesc cu alți oameni – atât. De asemenea, nu sunt foarte ușor influențabil.

Privind înainte, ce impact îți dorești să aibă “Carne de Tigru” asupra publicului și asupra societății? Crezi că teatrul poate fi un catalizator real pentru schimbare?

Sper ca publicul să rezoneze și, repet, să simtă lucruri noi. Nu sunt genul de persoană care să își facă așteptări. Sunt conștient de asemenea că oamenii care consumă genul acesta de spectacol fac parte dintr-o bulă în care, poate, deja sunt conștienți de anumite lucruri legate de violența de gen. Aș vrea să fie un spectacol văzut de cât mai mulți oameni. Să spargă un pic bula. Să ajungă și la oameni care poate au un fel de mică revelație când îl vor vedea.

Ce simt eu când văd acest spectacol este multă furie. Acțiunea e expusă în așa fel încât e aproape imposibil să nu te irite măcar un pic. Furia este un sentiment pozitiv în opinia mea. Îți permite să schimbi lucruri. Pe lângă furie însă, mai simt și multă, multă grijă și empatie. Mă face să vreau să fiu un bărbat mai responsabil, mai blând. Dacă se transmite chiar și un fragment din tot ce am descris către public, pot să consider că mi-am făcut treaba bine.

Dacă realizăile tale artistice ar avea o hartă a visurilor, în ce direcții te vezi mergând? Există proiecte, teme sau forme de expresie pe care încă nu le-ai explorat, dar care te așteaptă?

Sunt multe lucruri pe care vreau să le explorez și să le experimentez ca artist. Lucrez acum la un nou scenariu de film și mai am câteva piese de teatru scrise. Idei am, energie încă am. Dacă voi avea norocul și oportunitatea să pun în practică unul din proiecte, m-aș bucura. Sper doar să am continuitate, să pot să continui să creez.

Încerc să îmi dezvolt un stil și să abordez subiecte sociale relevante pentru mine, care în general sunt relevante și pentru alți tineri de vârsta mea.

Cât despre vise, singurul meu vis este să fiu alături de persoanele dragi cât mai mult timp. Viața e frumoasă și merită trăită. Nu am vise din punct de vedere profesional neapărat. Orice se va întâmpla e bine primit.

Privind spre viitor, cum îți imaginezi bătrânețea ta artistică? Există o scenă ideală, un film sau un spectacol care să ruleze pe fundalul acelei vieți, care să închidă cercul experiențelor tale?

Nu cred. Toate proiectele mele înseamnă la fel de mult pentru mine. Oricare ar fi ultimul, e în regulă. Doamne ajută ca întrebarea voastră să se manifesteze și într-adevăr să am o ”bătrânețe artistică.” Asta ar fi foarte cool.

Pot să recomand o melodie însă cu care rezonez foarte mult și care are un fel de aură specială în opinia mea. Vorbește despre viață într-un fel foarte frumos, jucăuș. Talking Heads – “This Must Be The Place (Naive Melody)” ar fi această melodie. Fără să dau spoilere, m-am inspirat un pic din ea când scriam bucăți de text din “Carne de Tigru”.