Poezia din taina neculorilor: fotografia lui Silviu Avramescu

În fiecare fotografie a lui Silviu Avramescu pare că se deschide o ușă secretă, o poartă atât de discretă încât o vezi doar dacă lași ochiul să respire altfel, mai lent, mai aproape de ritmul unei inimi care a învățat demult să asculte tăcerile. Mi se pare că, în felul său, Silviu reconstruiește lumea ca pe un basm urban, un basm fără culori, dar plin de umbre care se mișcă precum personajele ezitante ale unei epopei scrise în lumină frântă. Uneori cred că imaginile lui există într-o anticameră a realității, într-un loc suspendat între ceea ce vedem și ceea ce am putea fi.

“Sunt pasionat de fotografie analog și digital în alb-negru. Îmi place să fotografiez străzi, oameni, siluete, umbre și reflexii,” spune artistul. Iar când îi privești lucrările, înțelegi imediat de ce: albul și negrul nu sunt pentru el limitări, ci portale. Contrastul se deschide ca o rană luminoasă, umbra pășește înainte ca o ființă timidă care își caută sensul, iar formele se adună ca niște fântâni tăcute în care picură emoția.

Lucrările lui Silviu sunt adevărate povești scrise cu atingeri fine de bliț, ca un scriitor în imagini inspirat de lumină. Întotdeauna am rămas prins în acest tip de fotografie, pentru că, deși limitată în nuanțe, îți oferă libertatea de a interpreta, de a-ți crea propria lume ca și când aceste imagini ți-ar aparține cumva. Sunt mai personale, cred eu, și de aceea devin maleabile: le modelează atât autorul lor, cât și privitorul, fiecare după propria singurătate, după propria febră a înțelesului.

Personajele lui, acele siluete fără chip, acele umbre rătăcite, capătă imaginea pe care vrei să o vezi. De multe ori, umbra, lumina surdă, silueta pierdută devine chiar privitorul, se personifică în aceste forme de a-nu-fi și dă viață unui univers nou, un a fi ticluit în tihnă în sufletul aparatului foto de către artist. Mi se pare că, privind aceste cadre, ajungi mai ușor la un sens, pentru că ți se oferă o portiță discretă spre propriile tale simțiri, ca și când ți s-ar spune: intră, aici poți să fii tu fără să fii văzut.

Uneori, fotografiile lui Silviu, îți lasă impresia că funcționează ca niște oglinzi tulburate, pe suprafața cărora realitatea se reflectă nu fidel, ci filtrată prin propria ei nostalgie. Și poate tocmai această distorsiune asumată le dă puterea de a rămâne în minte mai mult decât ar face-o o imagine perfectă. Îmi place ideea că fiecare cadru este o mică alchimie: orașul devine decor de teatru, oamenii devin hieroglife vii, iar lumina trece prin trupuri ca prin niște vase fragile ce păstrează, fără voie, memoria zilei.

Nu e mare filosofie cu fotografia asta, ar zice unii, și poate că nu este, dar o poezie tot pulsează aici, o auzi cum respiră speriată într-un colț de fire, în bezna neculorilor, așteptând ca cineva să-i audă suspinul pentru a-i îmbrățișa înțelesul.

În final, cred că acesta este miracolul pe care Silviu îl așază în imagini: nu doar că te întâmpină cu liniștea lor sumbră, ci te întorc spre tine însuți ca o oglindă veche, lovită de ploi și povești. În fotografia lui se ascunde o poveste și, în același timp, o invitație: să devii, pentru o clipă, chiar tu umbra care trece prin lume, învățând să se transforme în lumină.