Denisa Nicolae, actriță: “Mi-aș dori ca oamenii să asculte cu adevărat”

Există oameni care par să vină dintr-un spațiu suspendat între vis și luciditate. Denisa Nicolae, actriță, regizoare și co-fondatoare Vanner Collective, vorbește încet, dar fiecare cuvânt al ei pare că se așază pe piele, ca o amintire veche care nu-ți aparține și totuși te privește. Într-un București grăbit, în care zgomotul devine limbă comună, ea caută locurile tăcerii, acele spații fragile unde empatia mai poate respira fără frică.

În „Monster [2.0]”, Denisa nu interpretează, ci se dezbracă de măști până când rămâne doar privirea, limpede, neliniștită, umană. Monstrul din spectacol nu are colți, ci chipul nostru atunci când refuzăm să ne vedem. E furia ascunsă sub politețe, frica ascunsă în gesturi mici, rușinea de a fi vulnerabil.

Dialogul cu ea este ca o traversare: o călătorie prin straturile invizibile ale ființei, acolo unde sensibilitatea devine armură și blândețea, o formă de revoltă. În vocea Denisei, fragilitatea nu e slăbiciune, ci dovada că mai putem simți.

Bună, Denisa! Dacă ar trebui să te prezinți fără să menționezi profesia, cine este Denisa Nicolae? Ce rămâne dacă scoți toate etichetele, titulaturile, denumirile etc.?

Sunt o persoană curioasă, sensibilă și în continuă căutare. Îmi place să învăț din fiecare experiență și să mă conectez profund cu cei din jur. Dacă aș scoate etichetele, rămân eu, cu dorința de a înțelege și de a contribui la schimbare prin autenticitate și empatie.

Într-un oraș ca Bucureștiul, adesea grăbit, fragmentat, obositor, cum îți protejezi sensibilitatea?

Încerc să îmi creez momente de liniște și introspecție. Mă retrag în spații care îmi permit să fiu prezentă cu mine însămi – fie că e vorba de o plimbare în natură, de citit sau de a petrece timp cu cei dragi. Aceste momente mă ajută să îmi reîncarc energia și să îmi protejez sensibilitatea.

Dacă ai putea schimba ceva în modul în care oamenii se raportează unii la alții, în conversații, în felul în care ascultă, privesc, judecă, ce ai schimba mai întâi?

Mi-aș dori ca oamenii să asculte cu adevărat, fără a judeca sau a interveni imediat cu propriile opinii. Empatia autentică și deschiderea către perspectivele celorlalți pot construi punți de înțelegere și respect reciproc.

Ce te inspiră când ești într-un impas creativ? Filmele, muzica, întâlnirile cu oameni, tăcerea?

În astfel de momente, găsesc inspirație în tăcere și în introspecție. Mă ajută să mă deconectez de la stimuli externi și să mă reconectez cu propriile gânduri și emoții. De asemenea, discuțiile profunde cu oameni în care am încredere pot deschide noi perspective.

Există o parte din tine pe care nu o lași ușor să fie văzută, dar care îți influențează profund munca artistică?

Da, există o latură vulnerabilă și introspectivă pe care o împărtășesc cu greu, dar care îmi influențează munca artistică. Această sensibilitate mă ajută să înțeleg și să interpretez cu empatie personajele și poveștile pe care le aduc pe scenă.

„Monster [2.0]” pare mai degrabă o oglindă decât un spectacol, o oglindă în care privitorul descoperă propriul chip în cel al „agresorului” sau „victimei”. Cum ai înțeles tu, personal, noțiunea de „monstru” în timpul acestui proces?

Pentru mine, monstrul nu e neapărat o ființă exterioară, ci acele părți din noi pe care le negăm sau le respingem – frica, prejudecățile, furia necontrolată. Lucrând la „Monster [2.0]”, am realizat că monstrul este simultan în fiecare dintre noi și că procesul de a-l recunoaște este esențial pentru a putea înțelege și ierta atât propria vulnerabilitate, cât și pe cea a celorlalți.

Ai descoperit ceva despre tine lucrând la acest proiect? Poate o parte de care nu erai conștientă înainte de a intra în universul „Monster”?

Da, am descoperit cât de mult mă afectează subtilele forme de judecată și etichetare, chiar și atunci când nu sunt direct vizată. Am devenit mai conștientă de cum reacționez la presiunea socială și cât de mult poate influența aceasta modul în care relaționez cu oamenii din jur. A fost o lecție despre auto-reflecție și empatie activă.

Dacă „Monster [2.0]” ar fi o emoție, nu un spectacol, care ar fi aceea?

Dacă ar fi o emoție, ar fi un amestec de tensiune și eliberare – un fel de frică care devine conștientizare și, în final, curaj. Este emoția de a privi adevărul despre tine și despre ceilalți, chiar când e inconfortabil, și de a găsi resurse pentru a-l înfrunta.

Mulți oameni își amintesc adolescența ca pe o perioadă a supraviețuirii emoționale. Tu cum ai trăit-o? Ai avut momente în care ai simțit presiunea etichetelor sau a privirilor care judecă?

Adolescența a fost pentru mine un amestec de curiozitate și neliniște. Am simțit presiunea de a mă conforma și de a corespunde unor așteptări externe, iar uneori etichetele și judecățile celor din jur m-au făcut să mă retrag în mine. Totuși, am învățat treptat să îmi găsesc vocea și să mă raportez mai autentic la propria identitate.

Ce te atrage în mod special la acest gen de spectacole care explorează teme incomode? Este un mod de a vindeca, de a confrunta, sau de a rescrie realitatea?

Mă atrage curajul de a vorbi despre lucruri pe care de obicei le evităm. Aceste spectacole sunt un instrument de confruntare și vindecare, dar și un spațiu de reflecție care ne permite să rescriem relațiile noastre cu ceilalți. Ele ne provoacă să ne uităm în oglindă fără frică și să ne reconectăm cu empatia noastră.

Care este cea mai mare prejudecată pe care ai întâlnit-o în discuțiile despre bullying? Ce ți-ai dori să schimbi în felul în care adulții abordează acest fenomen?

Cea mai mare prejudecată este că bullying-ul este „normal” sau că victimele trebuie să „se descurce singure”. Mi-aș dori ca adulții să ia mai în serios experiențele tinerilor, să observe și să asculte fără a minimaliza emoțiile lor, și să creeze spații sigure în care dialogul să fie încurajat, nu reprimat.

Când te gândești la adolescenți, la energia lor amestecată între revoltă și fragilitate, ce te emoționează cel mai tare? Ce te sperie?

Mă emoționează autenticitatea și capacitatea lor de a simți intens fiecare moment, curajul lor de a fi sinceri, chiar vulnerabili. Ce mă sperie este cât de ușor poate fi răpusă această energie de presiunea socială, lipsa de sprijin sau de înțelegere din partea adulților.

Într-o lume digitală în care agresivitatea se ascunde în comentarii, like-uri și tăceri, cum mai putem vorbi despre empatie fără să părem naivi?

Cred că empatia nu e naivitate, ci un exercițiu de atenție și responsabilitate. În mediul digital, e important să alegem să ascultăm și să răspundem cu conștiență, să recunoaștem impactul cuvintelor noastre și să creăm spații de dialog real, chiar și virtual. Nu putem controla tot ce apare online, dar putem influența felul în care ne raportăm la ceilalți și putem să fim exemple de ascultare și respect, gesturi mici care fac diferența.

Dacă ai putea transmite un mesaj adolescenților care se simt invizibili sau judecați, cum ar suna el?

„Nu ești singur și ceea ce simți contează. Ai dreptul să fii văzut, auzit și iubit pentru cine ești cu adevărat. Nu lăsa pe nimeni să îți definească valoarea.”

Mai multe despre Denisa Nicolae găsiți pe:
Facebook | Instagram