Maybe by 2301: un dialog despre feminism, revoltă și dans

Dansul nu este doar coregrafie. Este felul în care un corp spune ce nu i s-a permis să spună, felul în care o voce se rupe în pași și se recompune în tăceri. Pentru Anca Stoica, Mariana Gavriciuc și Maria-Luiza Dimulescu, scena e locul unde vulnerabilitatea se transformă în armură, iar rana devine text, sunet și mișcare. Biografiile lor invizibile nu se scriu cu diplome și cronologii, ci cu furie, cu frica de a greși și cu plăcerea stranie de a protesta prin dans.

„Maybe by 2301, we won’t need another feminist show” se prezintă ca o promisiune amară și o întrebare suspendată. Dacă fiecare spectacol este o rană expusă, atunci acest spectacol este și un ritual de vindecare colectivă. Pe scenă, corpul nu mai este doar al lor. Devine al tuturor femeilor care au tăcut, care au fost reduse la contradicții imposibile – „puternică, dar blândă”, „vizibilă, dar modestă” – și care, pentru o clipă, se pot recunoaște în mișcările altcuiva.

Cum ați ajuns fiecare dintre voi să lucrați cu dansul, teatrul sau scrisul? Care a fost momentul de „asta e direcția mea”?

Anca Stoica: Am început să fac dans pentru că tatăl meu considera că este singurul sport „de fete”. Mai apoi, am ales să fac dans când am înțeles puterea mesajului pe care îl poate transmite corpul. Momentul de „asta e direcția mea” s-a produs în liceu, când am văzut „Cafe Müller” de Pina Bausch.

Mariana Gavriciuc: Ai mei m-au dat la dans de la vârsta de 4 ani, ca urmare a unei recomandări de la ortoped, care, pe lângă multe alte proceduri și terapii, avea scopul să îmi dezvolte și formeze talpa piciorului, încât să pot merge fără dureri. Este evident că mi-a și plăcut într-atât de mult, încât am continuat până pe la 16 ani. Asta a fost perioada cu dansul sportiv.

Apoi, m-am reîntâlnit cu dansul pe la 20 de ani, fix înainte de admiterea la facultate. De data asta, a fost dans contemporan. Nu consideram că dansul e o profesie destul de solidă, deci să dau la coregrafie nu era printre gândurile mele inițiale. Mă aflam într-o perioadă emoțională grea, nu mă puteam concentra să studiez pentru examene teoretice complicate, dar știam că e necesar să intru undeva la studii, căci dacă rămâneam pe dinafară, m-aș fi pierdut.

Sora mea m-a întrebat dacă nu consider coregrafia o variantă, și eu am ascultat-o și am început să fac pași nesiguri, dar importanți, în pregătirea pentru admitere. Aici s-a întâmplat un mini moment de sclipire, căci a fost pentru prima dată când simțeam că un stil de dans mi se potrivește mănușă. Am reușit să intru la facultate și de acolo nu m-am mai oprit. Nu mă gândesc dacă este sau nu dansul „direcția mea”; mi se pare limitativ.

Îmi place să cred că „direcția mea” se poate schimba sau poate deveni din ce în ce mai vastă, atât timp cât găsesc sens și plăcere în ceea ce fac. Dacă ar fi totuși să definesc, aș zice că, momentan, creația este direcția, fie ea cu dans, video, croitorie sau mai știu eu ce.

Maria-Luiza Dimulescu: Am început să merg la cursuri de dans când aveam aproximativ 5 ani și am continuat până la terminarea liceului. Am încercat street dance, dans sportiv, balet și tot ce mai era atunci „pe piață”.

În clasa a 10-a am descoperit dansul contemporan pe internet și am început să învăț diverse coregrafii de pe YouTube, precum și să particip la câteva workshopuri în București. Pe la 17 ani am început să predau cursuri de dans contemporan pentru începători și, în același timp, au apărut gânduri legate de a urma Facultatea de Coregrafie din cadrul UNATC.

La terminarea liceului nu eram sigură dacă este o decizie potrivită să merg pe acest drum, neștiind exact ce presupune și care ar fi opțiunile după absolvire. Totuși, am fost susținută de părinți și am ales, în cele din urmă, să dau o șansă acestei direcții. De atunci, întreaga mea activitate profesională se învârte în jurul dansului contemporan.

Biografiile oficiale spun despre voi ce ați studiat, unde ați jucat, ce ați creat. Dar biografiile invizibile, cele scrise din gesturi mici, frici, plăceri și momente personale, cum ar arăta?

Anca Stoica: Cred că ar vorbi despre un om care, prin mișcare și dans, a început să înțeleagă mai bine relația cu propriul corp, dar și relația corpului și a propriei persoane cu lumea din jur.

Mariana Gavriciuc: Acestea ar lua forma tuturor experiențelor care m-au învățat cum se simte tristețea profundă, bucuria, generozitatea, pierderea, ascultarea, furia, frustrarea, liniștea în toate nuanțele. Experiențe ce îmi informează constant căutările și arta, căci doar așa simt că procesele artistice din care fac parte sau pe care le inițiez au sens pentru mine.

Maria-Luiza Dimulescu: Biografia mea invizibilă s-ar lega, fără îndoială, de experiențele împărtășite cu oamenii pe care i-am întâlnit prin dans. Cu ei am stat ore întregi la repetiții, la montări și demontări, la cafele pline de frustrare și la beri după fiecare spectacol sau proiect reușit. Toate aceste întâlniri mi-au construit un fel de biografie paralelă, una care se bazează pe relațiile create și pe lucrurile învățate în urma fiecărei colaborări.

Care a fost cel mai greu moment din procesul de lucru la acest spectacol? Dar cel mai eliberator?

Anca Stoica: Cel mai greu moment l-a reprezentat documentarea, când încercam să găsim împreună clipuri, informații, pentru că am simțit greutatea realității pe care o cercetam în acel moment. Acea perioadă ne-a făcut să înțelegem că ce trăiam noi, ca femei, la nivel personal, avea o amploare mult mai mare.

Eliberator a fost momentul când am realizat că este un mediu atât de sigur și se simte ideea de comunitate, încât am putut să vorbesc despre traume despre care nu am vorbit niciodată.

Mariana Gavriciuc: Cel mai greu moment a fost când, de-a lungul a câteva repetiții, am căutat pe TikTok clipurile cu conținut împotriva femeilor. Au fost zile în care m-am simțit extraordinar de furioasă, frustrată și neputincioasă în fața trendurilor și discursurilor care influențează comportamentul și gândirea atâtor oameni în cel mai distrugător mod. Eliberatoare era senzația că nu sunt singură în aceste senzații; îmi erau alături colegele mele.

Maria-Luiza Dimulescu: Dincolo de tot ce presupune o producție și de problemele tehnice care apar inevitabil în procesul de lucru, cel mai dificil pentru mine a fost confruntarea zilnică cu informații și statistici cutremurătoare despre violența împotriva femeilor. Fiecare nouă descoperire nu rămânea doar un „material de documentare”, ci devenea o povară emoțională. Acest proces nu a fost deloc ușor, pentru că însemna să trec printr-un amestec de revoltă, neputință și dorința de a găsi un sens și un licăr de speranță.

Ceea ce m-a ajutat pe parcurs a fost prezența colegelor mele, Camelia, Anca și Mariana. Împreună am creat un spațiu de sprijin, dialog și solidaritate, care a făcut posibil ca materialul dificil cu care lucram să capete consistență scenică și, în același timp, să ne ofere un sentiment de protecție.

Care e emoția dominantă din culise, cu câteva secunde înainte să începeți spectacolul?

Anca Stoica: Nu știu care este emoția care ar putea descrie asta, dar eu simt plăcerea de a vorbi în fața unor oameni despre ce mă doare, plăcerea de a avea un protest personal.

Mariana Gavriciuc: Pentru mine, este o anxietate generală. Țin foarte mult la acest spectacol și la calitatea cu care performez în general, și îmi este frică că o să mă încurc, că o să greșesc textul, că o să existe defecțiuni tehnice care să mă perturbe etc. Frica mea de a greși își spune cuvântul, dar lucrez la asta

Maria-Luiza Dimulescu: De obicei, înainte să intru pe scenă sunt emoționată, însă tocmai asta mă ajută să fiu mai prezentă în timpul spectacolului și mai atentă la colegele mele de scenă. Din postura de co-coregrafă apare și grija ca totul să decurgă fără probleme tehnice, dar știu că mă pot baza pe Miruna Croitoru, care se ocupă de light design și scenografie și care are mereu grijă ca totul să funcționeze impecabil.

Cum negociați între a vă expune vulnerabilitățile pe scenă și nevoia de a vă proteja ca oameni?

Anca Stoica: Cred că depinde de cât de mult crezi într-un proiect și într-un mesaj pe care îl livrezi de pe scenă, căci, cu cât cred mai mult în ceea ce fac, cu atât se blurizează linia dintre vulnerabilitatea mea și nevoia de a mă proteja.

Mariana Gavriciuc: Nu e o negociere, e asumare. Odată ce am ales să expun o vulnerabilitate pe scenă, trebuie să accept total consecințele și efectele. Nu mi se pare că se poate altfel. Căutam autenticitate, și asta e modul prin care ajungi acolo.

Maria-Luiza Dimulescu: Când reușesc să fiu vulnerabilă pe scenă, simt că devin de fapt mai puternică. În momentul în care aleg să expun lucruri personale, le transform într-o resursă artistică și într-un spațiu de conectare cu publicul. Sigur că există și nevoia de protecție, dar ea se construiește prin încrederea în proces, în colegele de scenă și în cadrul de lucru.

Într-o societate care normalizează contradicțiile: femeia să fie „puternică, dar blândă”, „vizibilă, dar modestă,” unde simțiți că se rupe cel mai tare țesătura?

Anca Stoica: Se rupe de la bun început, când nu ar trebui să existe ideea că „femeia trebuie să fie într-un fel”. Nu ar trebui să îmi performez identitatea. Problema nu e în contradicții, ci în ideea că „trebuie” să fii altfel decât ți-ai putea dori.

Mariana Gavriciuc: În imaginea și discursul nostru despre sine.

Maria-Luiza Dimulescu: Țesătura se rupe acolo unde societatea încearcă să dicteze cum ar trebui să fim. Așteptările contradictorii menționate nu fac decât să ne limiteze libertatea și să ne pună constant sub judecată. Este frustrant și nedrept să fim forțate să performăm în moduri care nu ni se potrivesc și să simțim că, oricât am face, nu este niciodată suficient.

Maria-Luiza, ce te rănește cel mai mult în raportul dintre femeie și societate și cum ai ales să transcrii rana asta pe scenă?

Ceea ce mă înfurie cel mai tare este violența asupra femeilor — omniprezentă, inevitabilă și care ne marchează irevocabil. Cum spunem și în unul dintre textele spectacolului, scris de Anca Munteanu: „Aș sta și m-ar preocupa teme precum EXISTENȚA, AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, FIZICĂ CUANTICĂ.”

Ironia e evidentă, dar adevărul este că mi-aș dori să am timp și energie să explorez lumea și pasiunile mele. În schimb, simt că sunt constrânsă să investesc mare parte din resurse în a-mi vindeca traumele pe care le-am dobândit trăind în această societate patriarhală și, mai mult, trebuie să fiu mereu în gardă pentru a mă proteja de situații care m-ar putea pune din nou în pericol.

Mariana, care e cea mai grea frază pe care ai pus-o într-un spectacol și de ce?

92% dintre victimele violenței sexuale sunt fete și femei, adesea agresorul e un partener sau un fost partener. Pur și simplu mă îngrozește această informație.

Anca, cum îți imaginezi femeia necunoscută care stă în sală și te ascultă? Ce speri să simtă în momentul în care pleacă?

Vreau să simtă frustrare, vreau să își dea seama că are o voce, vreau să înțeleagă că nu e singură, vreau să înțeleagă că nu, „nu i se pare”, și că tot ce a trăit este adevărat.

Dacă ar trebui să explicați unei fetițe de 10 ani ce e feminismul, ce i-ați spune?

Anca Stoica: I-aș spune că, din păcate, lumea de astăzi, chiar dacă nu recunoaște, vede femeile ca fiind mai puțin valoroase decât bărbații, deci cu mai puține libertăți, iar feminismul a luptat să ne dea „gramul” de libertate pe care îl avem acum și luptă în continuare ca orice copil care se naște să trăiască într-o lume mai bună și mai corectă. I-aș mai spune că feminismul nu e doar despre un tip de femeie și nu e doar despre femei. Și că, oricât i-ar spune ceilalți că va deveni o „feministă nebună”, e important să vorbească despre nedreptățile din jurul ei.

Mariana Gavriciuc: I-aș spune că feminismul luptă pentru dreptul ei de a decide ce e mai bine pentru ea.

Care este primul mit despre feminism pe care v-ar plăcea să-l demontați, dacă ați putea, pentru publicul vostru?

Anca Stoica: Mitul că feminismul urăște bărbații, idee ce s-a propagat tocmai pentru a subjuga ideile feministe, nu are nicio bază. Libertatea unei femei nu înseamnă, și nu a însemnat niciodată, subjugarea unui bărbat. Feminismul luptă atât pentru femei, cât și pentru bărbați, iar lupta feministă este o luptă care are nevoie să fie susținută de toate persoanele, indiferent de sex, exprimare de gen, clasă, naționalitate sau orice alt criteriu care încearcă să ne definească.

Cum arată pentru voi solidaritatea între femei în viața de zi cu zi, dincolo de scenă?

Anca Stoica: Să nu cad și eu, uneori, în micile stereotipuri cu care suntem crescute, care reduc valoarea și capacitățile femeilor. Să încerc să reacționez dacă văd în jurul meu agresiuni împotriva femeilor și în situațiile în care experimentez misoginie, căci de multe ori tac, pentru că mă simt extrem de incomod.

Mariana Gavriciuc: Să ne credem una pe alta și să ne ajutăm să chestionăm comportamentul/acțiunile care ne sunt impuse și adânc înrădăcinate în gândire de sistem.

Maria-Luiza Dimulescu: Pentru mine, solidaritatea între femei în viața de zi cu zi înseamnă să fim alături una de cealaltă, să ne susținem, să fim atente la micile nedreptăți, să reacționăm când observăm agresiuni sau misoginie și să creăm un spațiu sigur în care să ne putem exprima. E despre încredere, respect reciproc și puterea de a ne susține una pe cealaltă în mod concret și constant.

Care e femeia reală sau fictivă care v-a marcat cel mai mult?

Anca Stoica: Mama.

Mariana Gavriciuc: Eu mă simt marcată de prietenele mele pentru existența și suportul cărora sunt extrem de recunoscătoare.

Maria-Luiza Dimulescu: Cred că m-au marcat toate femeile care au fost și sunt aproape de mine: bunica, mama și prietenele mele, ale căror sprijin și solidaritate mă însoțesc zi de zi. Fiecare dintre ele a contribuit la cine sunt și la felul în care privesc lumea.

Maybe by 2301, we won’t need another feminist show, pare să fie și o afirmație, și o speranță. Cum ați ajuns la acest titlu și ce v-ați dori să transmită? De asemenea, credeți că în 2301 chiar nu va mai fi nevoie de un alt spectacol feminist? Sau tocmai asta e forța titlului, să pună sub semnul întrebării speranța?

Maria-Luiza Dimulescu: Cred că forța titlului stă tocmai în a ne provoca să ne întrebăm cât de departe suntem de adevărata egalitate. Mi-ar plăcea să cred că în 2301 nu va mai fi nevoie de un spectacol feminist, dar realitatea ne arată că aceste teme rămân actuale și necesare. În același timp, întrebarea ne provoacă să fim conștienți, să reflectăm la responsabilitatea fiecărei generații de a construi o lume mai echitabilă și la modul în care putem transforma nemulțumirea și frustrarea în energie creativă și solidaritate reală.

Mai multe despre Maybe by 2301 găsiți pe:
Website

Foto: (c) Claudiu Popescu