Diana Miroșu, scenografă: “Obsesia mea constantă este esențializarea”

Diana Miroșu nu creează decoruri, ci geometrii de lumină în care corpurile și emoțiile dansează. Scenograf și light designer, dar și arhitect al unor spații intermediare, ea își scrie universurile ca pe niște partituri vizuale.

După ce a colaborat cu Cirque du Soleil la Londra, Diana își regăsește acum libertatea în proiecte care pun la încercare granițele scenei. Cu spectacolul NOLAND, realizat alături de absolvenții UNATC, artista respiră aceeași neliniște fertilă: să caute mereu un alt drum, un alt unghi, un alt fel de a înțelege prezența. Am stat de vorbă cu Diana într-o discuție plină de curiozitate și ritm, unde aceste teme s-au amestecat cu multe altele, la fel de fascinante.

Dacă ar trebui să te prezinți fără etichete și titluri, cine ești tu, dincolo de „scenografă”?

Un om cu multe frici și anxietăți, dar și cu curajul de a mă arunca mereu cu capul înainte. Norocul meu a fost că de fiecare dată am avut oameni care să mă prindă. Ca să pot funcționa, mi-am inventat mici tabieturi, singura structură stabilă din viața mea. Când totul în jur e fluid și viața poate să o ia în orice direcție, e important să îți creezi propriile ghidaje. Pentru mine, ritualurile acestea sunt un fel de memorie fizică a vieții pe care o trăiesc.

Cum a început povestea ta cu teatrul și cu scenografia? A fost un drum ales sau mai degrabă unul care te-a ales pe tine?

El m-a ales pe mine, clar. Nu am avut un plan, nu am crescut cu ideea că voi face scenografie. Dar teatrul a apărut ca o chemare tăcută, căreia nu i-am putut rezista. Mi-a dat un loc unde fricile mele se pot transforma în formă și lumină, unde haosul din mine capătă un sens.

Cum e să intri într-o lume creată de tineri abia ieșiți din UNATC? Simți mai degrabă un laborator haotic sau o energie pură, imposibil de găsit în altă parte?

E energia lor crudă. O energie nefiltrată, care vine direct, fără frică și fără cenzură. Nu e ordonată, dar tocmai asta o face specială. Are ceva imposibil de găsit în altă parte, un fel de adevăr pur pe care doar începuturile îl pot avea.

Lucrând cu absolvenți, cât de mult simți că ești scenografă și cât „arheolog”?

Nu mă simt arheolog, ei vin deja cu o viziune clară asupra sentimentului pe care vor să îl obțină, dar îți lasă un spațiu generos de explorare. Nu sunt fixați, nu încearcă să se suprapună peste meseria ta, ci intră cu tine într-un dialog viu. E o curiozitate autentică, o deschidere care te face să creezi liber și care transformă procesul într-o întâlnire.

În NOLAND, totul se desfășoară sub umbra fricii și a manipulării. Cum arată pentru tine, vizual, frica? Ce formă, ce textură are ea pe scenă?

Frica pentru mine e ca o pânză lipicioasă, transparentă, care îți lasă impresia că poți trece prin ea, dar te încetinește, te sufocă. Are o textură mată, un gri murdar, și e mereu în aer — chiar și când nu o vezi, o simți ca pe o presiune.

Care e cel mai frumos lucru pe care l-ai descoperit în lucrul cu această generație de artiști? Și care e, poate, cel mai brutal adevăr?

Cel mai frumos lucru este curajul lor. Se aruncă fără frică, își pun vulnerabilitățile pe masă și nu se ascund. Au un fel de încredere instinctivă că totul se poate încerca. Iar cel mai brutal adevăr e că uneori curajul lor nu primește timpul de care ar avea nevoie ca să crească, pentru că lumea nu mai are răbdare. Totul e pe repede-înainte, cu multă competiție și presiune venită din social media.

Manipularea e un fir roșu al spectacolului. Ca scenografă, simți vreodată că manipulezi privirea publicului, sau că îl ajuți să scape din propria hipnoză?

Eu creez un spațiu care e ca un bulgăre de plastilină, diferit pentru fiecare spectator, o oglindă în care să își pună singuri întrebările. Manipulez doar focusul. Îmi doresc ca spectatorul să fie acolo, prezent, și timp de două ore să rămână prins în universul spectacolului.

Care e obsesia ta artistică, acel detaliu, culoare, obiect sau idee care revine mereu, ca un refren încăpățânat?

Lumina. Mereu revin la ea, la felul în care poate transforma un spațiu și îi poate schimba respirația. Și apoi, obsesia mea constantă este esențializarea. Îmi place să reduc spațiul până la os, să elimin tot ce e în plus, tot ce ar distrage privirea sau ar încărca inutil. Mă atrage simplitatea aceea în care fiecare obiect, fiecare linie, fiecare culoare are un rost. Când spațiul rămâne doar cu elementele necesare, se deschide brusc o altă profunzime — devine mai ușor de respirat și, paradoxal, mai puternic.

Când creezi, ești mai aproape de un ritual magic sau de o experiență aproape animalică, instinctuală?

Pentru mine, creația e un ritual. Nu unul solemn, ci mai degrabă un șir de gesturi care se repetă și capătă sens prin repetiție. Îmi place să îmi așez lucrurile într-o anumită ordine, să respect pași mici care mă introduc în proces. Și la final simt exact când totul se potrivește perfect. Nu știu multe despre mine, dar știu să recunosc exact când totul e așa cum ar trebui să fie și nu poate fi altcumva. Și doar atunci se încheie procesul de creație.

În NOLAND, comunitatea învinge tirania prin curaj și instinct. Tu ce „trib” simți că ți-ai format în jurul tău, în teatru și dincolo de el?

Simt că am un trib mic, dar foarte fidel. Nu e numeros, dar e alcătuit din oameni care cred în mine și mă sprijină fără să ceară explicații. Dincolo de scenă, tribul meu sunt oamenii apropiați, cei lângă care pot să cad și să mă ridic fără teamă.

Dacă ai putea fura o senzație și să o porți mereu cu tine, ca pe un accesoriu secret, care ar fi aceea?

Liniștea de după spectacol, când încă simți vibrația în aer, dar totul s-a oprit. E un moment suspendat, între epuizare și împlinire, pe care aș vrea să-l port mereu cu mine.

Ce înseamnă pentru tine să creezi într-un spațiu care nu e doar scenă, ci aproape un deșert interior unde publicul se pierde și se regăsește?

Pentru mine e o mare responsabilitate. Creez un spațiu în care publicul să se poată rătăci fără frică și să își găsească propriile întrebări. Nu e doar decor, e un cadru care îi lasă libertatea să se piardă și să se regăsească, fiecare în felul lui.

În ce spațiu bizar, neașteptat, ți-ar plăcea să montezi un spectacol, doar pentru a zgudui puțin felul în care oamenii înțeleg teatrul?

Mi-ar plăcea într-un aeroport abandonat. Un loc unde plecările și sosirile s-au oprit, dar energia oamenilor care au trecut pe acolo încă plutește în aer. E un spațiu suspendat, încărcat de așteptări și despărțiri, care ar transforma orice spectacol într-o experiență cu totul diferită.

Dacă scenografia ta ar fi o confesiune intimă, ce secret ai ascunde în decor, doar pentru cei care știu să privească dincolo de suprafață?

O amintire. Am ajuns la vârsta la care încep să le colecționez și trăiesc cu multă recunoștință pentru ele. Îmi place să cred că fiecare decor ar putea ascunde câte o urmă discretă din aceste amintiri, dar fără ca altcineva să știe exact ce este.

Mai multe informații despre spectacolul NOLAND găsiți la acest link.

Mai multe despre Diana Miroșu găsiți pe:
Instagram

Foto copertă: (c) Andrei Arhip