Orkid: “Sentimentul cathartic din muzica noastră are ca fundație trauma”

Din subteranele sonore ale Bucureștiului, Orkid răsare ca un paradox viu – un trio care își asumă eticheta de post-traumatic blues, dar care nu se teme să dizolve granițele genurilor în valuri de distorsiune, lirism și haos controlat. De aproape un deceniu, trupa construiește un univers muzical fragmentat și poetic, în care punk-ul se îmbrățișează cu post-metalul, iar influențele indie, prog sau chiar academic devin nuanțe într-un peisaj sonor tulburător de sincer.

Cu cinci albume de studio lansate între 2016 și 2023, toate produse în colaborare cu Adrian Despot și Sorin Pupe Tănase la VdV Music Studio, Orkid își conturează identitatea cu o coerență care refuză confortul. Au urcat pe scene alături de nume ca Mogwai, Mono sau Death in Vegas și au bifat peste 300 de concerte în tot acest timp – o dovadă că intensitatea lor live nu e un detaliu, ci un ritual.

În interviul de față, vorbim nu doar despre parcursul trupei și chimia creativă din spatele ultimelor creații sonore, ci și despre implicarea lor în festivalul Holzstock – un spațiu în care muzica, comunitatea și libertatea capătă forme alternative.

Orkid își numește sound-ul „post-traumatic blues” – o etichetă care pare mai aproape de o stare decât de un gen. Cum ați ajuns aici și cum simțiți că s-a sedimentat această identitate sonoră în voi?

Vlad Ilicevici: Da, cu siguranță se referă mai degrabă la tematica muzicii noastre, decât la genul muzical per se. Apoi, e o sintagmă pe care am adoptat-o la început, acum 10 ani, mai ales pentru că primul album – “Standing Still in the Dark” – avea la bază o traumă comună a unei comunități, incendiul de la Colectiv. 

Pe parcursul anilor, piesele noastre și-au păstrat notele întunecate, dar întotdeauna alternând cu momente de lumină, sau chiar explozii solare (ne place nouă să credem). Cumva, sentimentul cathartic din muzica noastră are ca fundație trauma, deziluzia și disperarea, dar pe parcursul pieselor și al albumelor se construiesc momente reactive și eliberatoare. Fix ca în viață. Fericirea (sau măcar bucuria) aia pe bune vine de cele mai multe ori ca înlăturare a unei lipse majore, a unei întunecimi abisale, a unei situații care pare fără ieșire. Suntem toți trei destul de convinși că un caracter uman puternic și bun se construiește de multe ori pe traume și lipsuri. 

Aveți în ADN-ul muzicii voastre o doză de furie controlată, de melancolie densă, dar și de fragilitate. Ce parte din realitate v-a modelat cel mai mult compozițiile în ultimii ani?

Păi, în mod cât se poate de sincer, sper că toată realitatea în care trăim!  

Sau măcar tot ce ajunge la noi, de la războaie și inegalități sociale, la tragedii și traume personale. 

Noi încercăm să articulăm cumva ce ne zvârcolește pe noi, ce e important, ce e întunecat sau luminos, tot pentru noi, stăruind în speranța că măcar o parte din lucrurile astea vor mișca și un anumit tip de public. Și totodată că vremea „necruțătoarelor miracole nu s-a terminat încă” (citat aproximativ din Solaris-ul lui Stanisław Lem). 

Carevasăzică, sperăm că mai există public (adică răbdare și un anumit gen de sensibilitate și interes) pentru genul ăsta de muzică / demers / fel de a povesti. 

De la „Standing Still in the Dark” la „Noi contra Noi”, pare că fiecare album e o etapă terapeutică. Ce-a fost cel mai greu de spus – și totuși a ajuns pe o piesă?

E probabil un fel de terapie, da. Nu am cum să știu sigur, pentru că nu am făcut niciodată terapie (și nu, nu fac niciun titlu de glorie din asta, sunt cel mai probabil destul de retrograd în privința asta). Dar sunt lucruri pe care trebuie neapărat să le articulez cumva, să iasă din mine într-o formă sau alta și probabil asta se întâmplă și la diversele forme de terapie care funcționează.

Tot ce spunem e cumva greu de spus, pentru că sunt lucruri cât se poate de personale, organice, viscerale și uneori chiar chestii inconștiente sau subconștiente. E complicat, de exemplu, să recunoști că ești prost (sau mă rog, că ai limitările tale, ca să fie mai acceptabil social), că ai fost un om de căcat într-un moment sau altul, sau că ai făcut rău altora. 

Dar noi facem asta aproape în fiecare piesă, cu siguranță în fiecare calup de piese. 

Deci da, încă o dată, e o formă de terapie. Fiindcă ce poate face mai bine o terapie decât să te ajute să-ți descoperi greșelile și lipsurile umane și să încerci să nu le mai lași să îi afecteze pe alții? Și, într-un final, nici pe tine. 

Ați urcat pe scenă alături de nume mari și ați susținut sute de concerte. Cum mai găsiți intimitate în actul live, fără ca totul să devină rutină sau doar execuție?

Pentru mine unul (și sunt convins că în mare măsură e valabil și pentru Radu și Mihnea) fiecare concert este o bucurie absolută. Este încununarea perfectă pentru zeci, sute, mii de ore de cărat, condus, așteptat și planificat. Nu pun aici repetițiile, care însumează și mai mult timp decât toate celelalte, pentru că ele sunt o mare bucurie în sine. Poate mai ales în perioada asta, în care avem mai puține concerte și lucrăm la seturi noi, piese noi, schimbări de sound și așa mai departe.

Concertele nu au cum să devină rutină, pentru că fiecare are un context diferit, un public diferit și este în sine un moment absolut memorabil și mișto pentru fiecare dintre noi.

Să combini punk, shoegaze, post-metal și muzică academică poate suna haotic pe hârtie. Cum faceți ca haosul ăsta să devină coerent, chiar poetic, în realitate?

În ceea ce privește prima parte a întrebării, cred că sunt mult mai multe stiluri pe care le poți recunoaște – zic eu – în muzica noastră. De exemplu soul și RnB vechi, de care sunt fundamental îndrăgostit dintotdeauna, poate chiar mai mult în ultimul timp. Apoi muzică orientală și balcanică, de toate felurile, pentru că am consumat-o voluntar dar și involuntar zeci de ani. Și britpop și kraut și toată muzica românească de toate felurile, care indiferent de faptul că ne place sau nu ne place, ni s-a strecurat în ureche, în creier, în frazare și probabil și în dicție pe alocuri. 

Suntem cu toții un amalgam de ce auzim, nu doar de ce ascultăm activ și interesat.

Ești parte din Holzstock – un festival în care natura și muzica respiră împreună. Cum vi se schimbă abordarea atunci când urcați pe scenă din postura de organizator și performer?

Holzstock-ul este una din cele mai mari realizări pentru mine. 

Să reușim într-o echipă foarte mică, care lucrează aproape exclusiv pro bono, să facem un festival atât de particular și atât de necesar într-un loc perfect este o bucurie pură. 

Încercăm cu toate resursele pe care le avem să contribuim la susținerea și evoluția unei scene sănătoase și diverse de muzică alternativă, într-un loc și într-un moment al istoriei în care sunt mult prea puține demersuri de acest tip. Holzstock-ul este o necesitate, într-o țară în care muzica alternativă este aproape complet ignorată. Și aici aș vrea să fie clară distincția între acest tip de muzică și mainstreamul care se dă alternativ, prezent la toate festivalurile și evenimentele mici și medii (pentru care personal am tot respectul, însă cu rezervele date de această formă de cvasi-monopol nociv, care se întâmplă mai ales din cauza promoterilor și organizatorilor, interesați exclusiv de cifre, dar și a publicului care duce o lipsă cronică de culturalizare muzicală).

Iar în ceea ce privește dubla postură, de organizatori și performeri, ne-ar fi îngrozitor de greu să fim acolo și să nu urcăm pe scenă, alături de trupele alea absolut minunate. E un răsfăț pe care ni-l acordăm, după un an de muncă și – cel puțin în ultimii ani – contribuții personale la bugetul festivalului. 

E fix genul de festival la care ne-ar plăcea să fim doar invitați, însă din păcate nu prea există multe similare în zonă. Cu timpul, sper să se schimbe asta și, cândva, să avem zeci de festivaluri indie în țară. Și atunci poate și Holzstock-ul va avea finanțări reale, un public numeros și o echipă senzație, plătită cum se cuvine. Și noi să ne întoarcem, când ne-o veni rândul, doar ca invitați. 

Până atunci, suntem totuși incredibil de privilegiați să cântăm și noi într-un loc perfect, pentru un public perfect, care în parte începe să ne știe piesele. Un alt privilegiu extrem de rar pentru o trupă mică-medie, indie-alternativă. 

Ce stare sperați să plantați în publicul de la Holzstock? Ce sperați să se schimbe la spectatorii voștri post-festival?

Eu unul sper ca toți participanții la Holzstock – public, trupe, finanțatori, echipa, voluntari – să simtă, în mod cât se poate de clar și de distinct, că pun umărul la crearea și evoluția unei scene sănătoase și diverse de muzică alternativă în România. 

Și că doar împreună, cât mai mulți, cât mai constant și susținut, putem să avem grijă ca pe viitor să mai existe genul ăsta de manifestări particulare care ne fac pe noi fericiți. 

Când sunteți pe scenă, ce e mai puternic: catharsisul personal sau energia colectivă?

Atunci când publicul este amorțit / apatic sau cu atenția în altă parte, reușim să ne creăm o bulă în care ne simțim perfect pe scenă toți trei și să ne concentrăm pe faptul că e oricum o bucurie să cântăm împreună. 

Însă, de obicei, cele două merg mână în mână. Când publicul e implicat și mișcat și noi ne tragem energia și bucuria de la ei. Și sperăm să o dăm multiplicat înapoi. Într-o spirală ascendentă extatică din care facem parte cu toții.

Ce urmează pentru Orkid? Mai aveți încă o rană de scos la lumină, un sunet care încă nu v-a ieșit din sistem?

Ohoho, mai avem multe de spus, fără îndoială. Momentan lucrăm în paralel la un album și la 2 coloane sonore. Nu avem încă un plan concret de publicare, dar cu siguranță se va întinde pe vreo 2-3 ani. 

Și ce mai știm sigur e că vom scoate ceva la toamnă. 

Mulțumim și să ne vedem cu bine!

Mai multe despre ORKID găsiți pe:
Facebook | Instagram | Bandcamp | Website

Mai multe despre HOLZSTOCK găsiți pe:
Facebook | Instagram | Website

Foto copertă: (c) Cosmin Tița