Miruna Boruzescu: “Nu cred că libertatea este astăzi un clișeu”

Există artiști care modelează realitatea printr-o singură lentilă – a imaginii, a sunetului, a gestului. Și există Miruna Boruzescu, o prezență artistică fluidă, al cărei parcurs traversează cu naturalețe cinema-ul, muzica, performance-ul și instalația. Născută la București în 1984 și formată în regie de film la UNATC, Miruna a descoperit în limbajul muzicii electronice o extensie firească a expresiei personale. Sub aliasul Borusiade, a explorat teritorii sonore crude și emoționale, lansând piese și albume la unele dintre cele mai relevante labeluri internaționale – de la Dark Entries (US) și OstgutTon (DE) până la Correspondent (FR) și Pinkman (NL).

Însă Miruna nu se limitează la structuri muzicale – universul său artistic se ramifică și în teatru, dans contemporan, film documentar și instalație. O voce multidisciplinară, constant preocupată de tensiunea dintre trecut și prezent, între formă și afect.

În interviul de față, vorbim despre „steaua. young and innocent days” – un proiect personal și profund evocator, în care amintirile se întâlnesc cu arhiva. O conversație despre identitate, nostalgie, vulnerabilitate și curajul de a privi înapoi pentru a înțelege cine suntem astăzi.

Îți mai amintești cum a intrat această poveste, cu “steaua”, în viața ta?

Da, îmi amintesc foarte bine că am aflat de povestea stelei în timpul când eram studentă la UNATC, la regie de film, în anul 2 (2005) și aveam ca temă de an să facem un film documentar. Aveam în casă imaginea cu grupul stelei într-o felicitare trimisă de Radu și de Miruna, iar tata, care știa povestea, mi-a spus ce s-a întâmplat. Am decis să fac filmul de an despre asta.

În ce punct al vieții tale a venit acest proiect? Ce uși interioare ți-a deschis, ce tensiuni ți-a stârnit?

Am descoperit această poveste la 21 de ani, deci cam la aceeași vârstă la care au trăit-o ei în 1968. M-a fascinat de atunci subiectul și mă fascinează în continuare, cu toate dimensiunile lui: generația, epoca, creativitatea lor, contextul în care se petrecea totul. Practic, este o imagine pe care am văzut-o pentru prima oară în 1999, am reluat-o cu filmul studențesc din 2005 și am revenit la ea în 2024… și povestea continuă…

Cât de mult din acest proiect e despre recuperarea unei povești și cât e despre reconectare emoțională?

Cred că e o combinație între recuperare și reconectare, o poveste care m-a obsedat de când am aflat de ea. Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru momentul ‘68. În primul rând, am crescut cu muzica lui taică-meu și a lui Radu. Ei au fost întotdeauna niște “infractori” care făceau rost de cele mai hype muzici în anii ăia, de pe la marinari, căci și-au trăit copilăria și adolescența în Galați… bootleg-uri înregistrate te miri cum, dar întotdeauna la zi cu ce apărea, în ciuda lipsei de deschidere a României Ceaușiste.

Deci, până la urmă, un punct foarte important este tot muzica. Apoi, toată atmosfera aceea generală, care în mod magic a reușit să transpire, pentru scurtă vreme, în cercuri restrânse, în ciuda regimului.

“Steaua” devine aici mai mult decât un obiect restaurat – devine o relicvă. Când ai ținut-o pentru prima dată, ce ai simțit?

Prima oară am văzut-o în realitate la Doru Setran în atelier, în 2005 – acolo unde rămăsese din noaptea “fatidică” de decembrie ‘68. Am filmat-o pentru filmul de școală și este un moment foarte impresionant în film, dublat de piesa “Julia, Dream” de Pink Floyd. Cred că secvența aia descrie foarte bine ce am simțit când am văzut-o. Este realmente un obiect impresionant, iar toată povestea studenților care au creat-o îl desăvârșește.

Cum se mixează în tine cele două identități: Borusiade – artistul sonor, și Miruna Boruzescu – fiica unor „infractori” culturali?

Corectură importantă – nu sunt fiica lui Radu și a Mirunei, sunt nepoata lor. Tatăl meu era fratele lui Radu. Și da, se mixează pentru că am studiat regie de film, iar muzica este în continuare extrem de importantă, atât în viața mea, cât și în povestea stelei.

În 1968, libertatea era un risc. În 2025, pare că a devenit un clișeu. Ce crezi că s-a pierdut între aceste două repere temporale?

Nu cred că libertatea este astăzi un clișeu. Avem tendința și obiceiul clar dovedit să repetăm istoria și cred că ceea ce se întâmplă azi în lume, incluzând revolte studențești și nu numai, seamănă izbitor de mult cu atmosfera din 1968.

Ce înseamnă pentru tine „young and innocent days”?

Este titlul unei piese de la The Kinks, trupa preferată a lui Radu.
Am simțit că acest subtitlu ilustrează perfect povestea și timpurile acelea.

Proiectul este un dialog între generații. Cât de pregătiți sunt tinerii artiști de azi să asculte – nu doar să creeze?

Cred că văzând, ascultând și aflând despre acest moment, asta îi poate inspira și ajuta să creeze informat și să preia din avântul și curajul pe care-l aveau oamenii aceștia de vârsta lor, în vremuri mult mai ostile libertății de expresie.

Cum ai ales artiștii contemporani care răspund momentului 1968? Ce cauți într-un astfel de „răspuns artistic”?

Nu i-am ales eu personal. A fost o decizie la nivelul echipei curatoriale, după ce s-au discutat niște propuneri. Colegii mei de proiect sunt oameni mult mai informați în ceea ce privește arta contemporană din România. Eu recunosc că nu sunt la fel de la curent ca ei. Dar am încredere în ei și totul s-a propus și s-a discutat. Abia apoi s-au luat deciziile.

Securitatea i-a oprit în 1968. Cine ne oprește acum? Cât de mult ne autocenzurăm în 2025, fără să mai vină cineva la ușă?

Teoretic, nu ne mai oprește nimeni. Practic, există în continuare o cenzură controlată. Nu poți face și spune chiar ce te taie capul, lucru care poate fi atât benefic, cât și extrem de limitativ, absurd și contradictoriu pe alocuri… depinde, evident, de context.

Proiectul vorbește despre libertăți pierdute cu ușurință. Ce libertate ți se pare azi cel mai în pericol?

Este foarte discutabil… în ultimii doi ani, de la începerea războiului din Gaza, am descoperit că se pot pierde posturi importante din cauza unui adevăr sau a unei opinii… vezi Germania, Berlin.

În România nu cred, sau sper că nu s-a ajuns până acolo. Cred că azi, suntem cu libertatea de expresie din România într-un loc mult mai bun decât eram în 1968.

Ce parte din acest proiect te-a schimbat – și cum?

Este un proiect care, cum am spus mai sus, pare că nu se va încheia aici. Povestea stelei este încă în plină desfășurare. Nu știm încă unde va ajunge după această expoziție.

În momentul de față, ea este încă la MȚR, post-restaurare și va rămâne acolo până în decembrie. Nu are o destinație finală, încă. Deci cred că este un obiect care se schimbă și mă schimbă ciclic, la fiecare reluare a subiectului.

Dacă ar fi să lași un mesaj în inima cuiva care vizitează expoziția, ce ar fi?

Cred că cel mai bun mesaj este cel pe care l-a scris Radu pe felicitarea de Crăciun cu fotografia de grup a stelei în 2005, când am aflat pentru prima dată povestea: “…de reamintit asta celor tineri…”

Mai multe despre Miruna Boruzescu găsiți pe:
Instagram | Facebook