Cristina Lilienfeld, performer: “Orice corp poate dansa, chiar și atunci când nu o știe”

Cristina Lilienfeld este coregrafă, performer și educator somatic, activă de peste un deceniu în zona dansului contemporan din România. În prezent, face parte din nucleul AREAL – spațiu pentru dezvoltare coregrafică, unde coordonează proiecte artistice, educaționale și colaborative.

După o perioadă intensă marcată de rezidențe internaționale, spectacole site-specific și ateliere dedicate conștiinței corporale, Cristina vorbește deschis despre provocările lucrului artistic independent, nevoia de spații sigure pentru explorare și importanța creării unor formate accesibile și relevante pentru comunități diverse.

În interviul de mai jos, explorăm cum se construiește o practică artistică sustenabilă într-un context fragil, dar și ce înseamnă dansul atunci când devine un instrument de cunoaștere și relaționare.

Cristina, ești într-o perioadă intensă, cu multiple proiecte în desfășurare, cum îți găsești tu centrul în mijlocul acestui haos creativ?

Aș spune că principalul ajutor de centrare și conexiune cu mine însămi, în special în perioadele cu multe proiecte artistice, sunt în continuare ritualurile de dimineață, care conțin o mixtură de tehnici de mișcare și antrenament, meditație, scris în jurnal. Ele sunt cârja mea atunci când mă simt copleșită, anxioasă sau pur și simplu deconectată.

Pe de altă parte, nu aș vrea să glorific perioadele de intensitate creativă — pentru mine fiind o linie fină între entuziasm creativ și burnout. De fapt, acest an, după o perioadă de 12 ani de proiecte foarte intense, a venit și cu perioade de respiro binemeritate, dându-mi spațiu să mă concentrez pe câteva proiecte cu adevărat speciale.

Ai început anul cu o rezidență internațională, un atelier și o prezentare performativă, ce înseamnă pentru tine și echipa AREAL Coregrafic European?

Pentru mine, la nivel personal, este o bucurie să pot lucra alături de coregrafii Thusnelda Mercy și Pascal Merighi în proiectul Emotional Soundwalk, foști dansatori ai companiei Pinei Bausch, pe care îi admir foarte mult. De asemenea, faptul că lucrăm la un spectacol site-specific în aer liber, pe un itinerariu destul de lung în centrul Bucureștiului, mi se pare că poate avea un impact puternic, fiind vizibil și pentru trecători, nu doar pentru un public restrâns.

Schimbul cu Wuppertal nu se oprește aici, ci, în toamnă, vom călători acolo, prezentând două dintre spectacolele AREAL, o serie de filme și atelierul pe care îl lansăm zilele astea alături de Valentina de Piante – Centering Awareness.

Pe lângă activitățile care mă privesc personal, la nivel de colectiv începem să avem din ce în ce mai multe conexiuni internaționale, unele prin rețeaua European Dance Development Network, unde suntem membri, altele prin multitudinea de proiecte de rezidență și schimburi pe care le dezvoltăm împreună. De exemplu, în această perioadă suntem foarte entuziasmați să o găzduim într-o rezidență de creație pe Paulina Almeida, artistă interdisciplinară și curatoare care activează în Águeda, Portugalia.

Ne poți povesti mai mult despre atelierul Centering Awareness pe care îl vei susține anul acesta alături de Valentina de Piante? Ce aduce nou în peisajul dansului și practicilor somatice?

Este primul format de acest tip în care Valentina și cu mine ne unim forțele și ghidăm împreună un atelier. Desigur, noi avem multe experiențe de lucru împreună, însă niciodată nu am ținut un atelier în tandem și este o experiență cu adevărat interesantă, pentru că avem foarte multe lucruri în comun și, în același timp, cred că ne completăm perspectivele.

Pentru Valentina, dansul este un instrument puternic cognitiv, social și politic. Ea a fost și este pasionată de neuroștiințe și de artă totodată, practician de Awareness Through Movement al metodei Feldenkrais®, care călăuzește participantul către mișcarea și senzația din interior. În ceea ce mă privește, am început acum un an formarea în metoda Body-Mind Centering, o metodă foarte complexă de a lărgi sfera percepției și a fi într-un contact real cu mesajele corpului, cultivând astfel mecanismele interne care fac loc revelațiilor personale și senzației de a fi „acasă” în propriul corp.

Ce am făcut concret în cadrul primului atelier: plecând de la imagini din anatomia umană și momente de ascultare a corpului, a simțurilor și a micro-acțiunilor, am ghidat participanții spre descoperirea unui nou limbaj coregrafic surprinzător, în care energia este regenerată și consumată eficient, în care tiparele de mișcare se construiesc și hrănesc dinamica corpului. Plecând de la ipoteza că ideile și cunoștințele noastre se extind odată cu inconștientul nostru, am facilitat pentru participanți o stare profundă de conexiune cu propriul corp, stimulând o „farmacologie” a chimiei binefăcătoare.

Prin această fuziune a metodei Feldenkrais® cu metoda Body-Mind Centering, unică în spațiul românesc, propunem un dialog al unor piloni principali din zona disciplinelor somatice, menit să creeze un spațiu de învățare și autodescoperire personală pentru cei interesați. Nu este nevoie ca participanții să aibă experiență anterioară, ci doar să fie curioși și deschiși către autoexplorare.

Ce înseamnă pentru tine să “predai”? Atelierul Centering Awareness e și un spațiu de învățare, dar nu pare a fi despre corect sau greșit. Ce e pedagogia, în dans?

Cred cu tărie în necesitatea unui spațiu de siguranță care poate facilita învățarea și atunci nu se pune problema dihotomiei corect – greșit. Din păcate, pedagogia artistică încă funcționează, în multe medii, prin presiune și convingerea că doar cu sacrificii, și uneori chiar agresivitate, se poate ajunge la rezultate bune, la performanță.

Eu una am descoperit pe propria mea piele beneficiile unui spațiu deschis de explorare, în care ghidajul delicat și clar poate crea un spațiu de creștere și creativitate, cu beneficii mult mai mari atât în zona amatorilor de dans, cât și a profesioniștilor. Iar Valentina, care – spre norocul meu – mi-a fost profesoară pe vremea când studiam coregrafia la UNATC, a fost prima persoană care m-a învățat că se poate și altfel.

Cât de norocoasă sunt azi, 17 ani mai târziu, că putem preda împreună și crea un spațiu sigur și surprinzător pentru doritorii de dans contemporan și somatică.

Mișcarea e uneori văzută doar ca estetică. Dar la voi e mult mai mult. Ce teme te interesează în acest moment ca artistă?

Adevărul este că, de când mi-am început călătoria artistică, m-a interesat ce anume generează mișcarea și, în special, cum se încadrează ea într-un context mai larg – psihologic, social, antropologic, politic, filosofic.

În ultimii ani, alături de colegii mei de la AREAL, Developing Art, PETEC, dar nu numai, am abordat teme precum: nebunia (un proiect care a însemnat lucrul în comunități vulnerabile, precum și crearea unei instalații performative, “mind moving”), pacienții cu cancer (am avut o serie de ateliere și întâlniri cu pacienți care au servit ca inspirație pentru spectacolul “Cancer, coregrafiat”), relația cu apa și sensurile ei ritualice de vindecare, precum și un proiect care studiază relația dintre plante și genealogia familială, ambele dezvoltându-se atât în demersuri performative, cât și în expoziții și cercetări site-specific (“Despre Ploi, Râuri, Șuvoaie…”, respectiv “ROOTS”), alienarea în relațiile sociale și în relația cu tine însuți (“Alienation or the Desire for Intimacy” – proiect PETEC) etc.

Un alt aspect care m-a interesat foarte tare a fost lucrul cu artiști din domenii cât mai diverse, precum poezia – proiectul “Capilar”, în toate formatele sale, creat alături de Răzvan Țupa – sau diferitele colaborări multiple cu muzicieni precum Sabina Ulubeanu, Diana Rotaru și Irinel Anghel.

De aproximativ 5 ani explorez, inspirată de colaborările cu Cosmin Manolescu, formate de one-to-one, participative, spectacole de apartament etc., unde se creează un cadru intim și foarte fructuos.

În prezent, sunt interesată și pregătesc de câțiva ani buni un proiect personal care va trata tema apartenenței și a sentimentului de “acasă”, precum și opusul acesteia (în aparență) – sintagma “străin/straniu” – văzute dintr-o perspectivă somatică. Sper să încep să îl implementez în viitorul apropiat.

Artist talk-ul cu Paulina Almeida a propus o perspectivă fresh asupra artei contemporane. Cum alegi artiștii cu care colaborați și cum reușiți să creați o platformă care să susțină atât vocea lor creativă, cât și dialogul cu publicul?

Eu am avut plăcerea să o cunosc recent pe Paulina Almeida cu ocazia unui proiect interdisciplinar, Sounding Bodies In Nature, ce a avut loc la centrul de rezidențe din Águeda, unde este curatoare.

Cu toate astea, colegul meu, Cosmin Manolescu, a dezvoltat o relație colaborativă cu Portugalia și principalii oameni de dans, creând schimburi și proiecte încă din 1996, printr-o rezidență a sa la Lisabona, urmată de Zilele Dansului Portughez la București. Aceste colaborări au continuat până în 2018, cu multiple proiecte bilaterale.

În 2019, Cosmin a vizitat AgitLab, la invitația Paulinei Almeida, demarând o colaborare de durată. În 2020, au organizat prima ediție a Rezidențelor Gabriela Tudor la Águeda, cu artiști români și portughezi. Detalii aici: dans.ro/rezidentele-gabriela-tudor-2020.

În 2021 și 2024 au urmat noi rezidențe, culminând cu participarea echipei AREAL la AgitLab și Porto.

Artist talk-ul cu Paulina Almeida a fost un eveniment important în programul vostru recent. Ce te-a atras la lucrările și practica artistică a Paulinei?

Cum spuneam mai sus, Paulina s-a aflat în rezidență AREAL datorită schimburilor petrecute de-a lungul unor decenii, la inițiativa lui Cosmin Manolescu. Cu ocazia aceasta, am avut bucuria să descopăr lucrările și cercetarea Paulinei, care se întrețes cu interesele mele din ultimii ani: lucrul cu apa și valențele ei socio-politice-curative-ritualice-antropologice, lucrul cu comunități și dialogul între artiști și zone cu acces limitat la cultură, interesul pentru ecosomatică etc.

Descoperindu-i munca, am fost foarte impresionată și mi se pare că este genul de artistă și curatoare care lasă o amprentă puternică oriunde merge iar orice întâlnire cu ea are un impact puternic asupra participanților.

În toamnă, AREAL merge la Wuppertal, un oraș iconic pentru dansul contemporan. Ce înseamnă asta pentru tine personal, și pentru scena din România?

Eu sunt extrem de entuziasmată de această colaborare, în special că pasiunea pentru Pina Bausch a fost una dintre primele legături pe care le-am descoperit cu lumea dansului contemporan acum 20 de ani. Deci e ca un vis uitat, care își găsește ușor o cale de a se concretiza în prezent.

De asemenea, mă bucur enorm că este un dialog, un schimb în care arătăm o felie din ceea ce facem noi la nivel de spectacole – ateliere – filme și, în același timp, cei doi coregrafi lucrează cu o echipă de performeri români pe străzile bucureștene. Cred că va fi un schimb extrem de fructuos, care va lăsa urme pozitive în tinerii performeri selectați să lucreze cu cei doi coregrafi, precum și pentru noi, echipa AREAL.

Sperăm să fie o colaborare de lungă durată și acesta să fie doar începutul, având astfel un impact mai mare la nivelul comunității de dans și al publicului.

Ești implicată și în proiectul C.R.E.S.C. Ce ne poți spune despre acesta și ce legături are cu activitatea AREAL?

Proiectul C.R.E.S.C. este un program multianual creat de AREAL și cofinanțat de AFCN, care își propune să dezvolte o nouă direcție de cercetare, creație și difuzare artistică pentru artiștii AREAL în relație cu persoanele vulnerabile. Scopul este de a propune o nouă metodă de lucru pe axă orizontală, precum și de a construi o rețea între artiști, organizații culturale, spitale de psihiatrie, școli pentru copii cu nevoi speciale, ONG-uri sociale și universități.

Cu alte cuvinte, mergem cu spectacole de dans contemporan incluziv în facultăți cu profil uman și în școli, lucrăm cu persoane cu diagnostice psihiatrice sau tulburări motorii prin diferite metode de somatică în care ne specializăm, creăm spectacole noi în care implicăm persoane vulnerabile, aducem în România metode inovatoare care presupun o înțelegere profundă a legăturii corp–minte (ex. metoda Body-Mind Centering), și avem intervenții la nivel educațional care ne ajută să înțelegem importanța rolului fiecărui membru al societății în care trăim.

C.R.E.S.C. este un proiect-pilot care va dura doi ani în această etapă, și prin care ne dorim să creăm practici artistice incluzive de durată.

Cum simți că s-a transformat publicul dansului contemporan în ultimii ani? Se schimbă ceva în modul în care lumea participă, se uită, trăiește un spectacol?

Cred că, în special după pandemie, au apărut schimbări la nivelul publicului, dar și la nivelul creatorilor. Mulți artiști au simțit nevoia să creeze formate neconvenționale, iar nevoile publicului cred că sunt tot de noutate, de formate surprinzătoare, experiențiale, stimulante pe mai multe planuri.

Cred că granița dintre arte este demult flexibilă și devine din ce în ce mai greu de definit și separat majoritatea experiențelor, cel puțin din zona de dans contemporan și performance, fiind provocatoare la un anumit nivel. Cred că se simte din ce în ce mai tare nevoia și din partea publicului, și din perspectiva artistului sau a programatorului curator de artă implicată comunitar, social, politic, de artă care se adresează întregii societăți, ieșind din bula elitistă, de artă care mișcă la nivel macro. Iar aceasta este o tendință pe care o observ în toată Europa și probabil și în afara ei.

Ce pot să spun este că, pentru mine, dansul rămâne un loc al sănătății, o insulă a conexiunii minte-corp necesară în lumea dezechilibrată în care trăim; un loc special unde ne putem redescoperi tălpile ca pe niște rădăcini, ne putem înțelege pielea ca pe un mediu de comunicare cu celălalt, ne putem lăsa respirația să ne dea măsura cu care acționăm, în care putem găsi mesaje în organele noastre interne și în care avem voie să fim autentici, și cred că avem nevoie din ce în ce mai mult de locuri de genul acesta.

Cred în puterea dansului și a artei în general de a deschide posibilități noi, de a schimba stări și feluri în care percepem realitatea înconjurătoare și cred că, deși în momente de criză cultura este ultimul factor care ni se pare relevant, este de fapt gura de aer proaspăt care ne ajută să ne menținem sănătatea și un scop. Atât pentru mine cât și la nivel mai mare.

Care sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă artiștii independenți în România în acest moment și cum poate o instituție ca AREAL să devină un catalizator real pentru schimbare și sprijin sustenabil?

Precaritarea în care trăim ca artiști independenți, desfășurându-ne activitatea de la un concurs de finanțare la următorul, fără a avea siguranța că putem construi ceva durabil și consistent sau fără stabilitatea unui venit a fost și este extrem de provocatoare. Lipsa spațiilor dedicate dansului, a susținerii politice și, în anumite contexte, chiar dificultatea de a accesa un public mai larg sunt probleme cu care ne confruntăm de multă vreme. La nivel personal au fost mai multe perioade în cariera mea în care am crezut că nu mai pot continua în această meserie din cauza tuturor acestor provocări, însă de fiecare dată am reușit să văd relevanța muncii mele atât pentru ceilalți, cât și pentru mine și de aceea sunt încă aici.

Aș sublinia aici că AREAL este în primul rând un colectiv născut din dorința unor artiști de comunitate, o organizație alcătuită din 4 oameni, care a reușit să strângă în jurul ei o comunitate, însă foarte departe de ceea ce poate reprezenta o instituție. Ce ne-a animat timp de 5 ani să ne continuăm activitatea este mai degrabă un crez care ne aduce mai aproape de oameni.

Credem în experiment, în lucrul cu categorii vulnerabile, în faptul că orice corp poate dansa și în special că oricine are nevoie de dans, chiar și atunci când nu o știe. Încercăm cu blândețe și atenție să invităm pe toată lumea să intre în dialog cu corpul lor; credem în comunicare nonverbală cu alte persoane pentru că există atât de multă bucurie care zace ascunsă în fiecare dintre noi. Dialogul, căldura, experimentul, joaca, somatica, accesibilizarea, comunitate, sunt câteva cuvinte care ne caracterizează.

Astfel, de aici ne luăm energia de a construi proiecte, de a aplica la concursuri de finanțare în ciuda lipsei unui suport financiar constant. Lipsa suportului financiar pentru spații culturale, în special dedicate dansului, este unul dintre motivele principale pentru care am fost nevoiți să închidem spațiul din spatele Ateneului după 4 ani de funcționare. Totuși, vom continua să desfășurăm proiecte atât cât putem aduce o schimbare în bine conform misiunii noastre.

Mai multe despre Cristina Lilienfeld găsiți pe:
Facebook | Website

Foto copertă: (c) Alina Ușurelu