Jan Albu și conceptul autodistrugerii în și prin pictură

Este, într-adevăr, un titlu al naibii de prăpăstios, însă, dacă stai și privești înapoi în istoria artei, observi că artistul, de cele mai multe ori, s-a lăsat devorat de propria-i artă. S-a molipsit de-o boală creată chiar de el, căci, nu-i așa, Creatorul, acela care este pentru tot și toate, nu trebuie să fie neapărat unul bun. Ei bine, aici cred că începe să roada-n carne vie această idee, când artistul își înțelege rostul în lume, când simte că ceva-ul acela aruncat prin univers și descoperit de el, și doar de el, reprezintă sursa de energie la care să-și lumineze destinul. Asta doar până când lumina începe ușor să pâlpâie iar spiritul să se transforma în umbra care se pierde în urma ființei.

La fel ca și Jan Albu, am descoperit rostul “Dumnezeului” în această lume, cât și în cea de dincolo, după vârsta de 30 de ani când, cel mai probabil, au început să se tragă mai la fund reziduurile cunoștințelor acumulate până atunci. Doar că, această realizare spirituală nu aduce cu ea și lumina aceea care te plasează pe norișori, la fereală cum s-ar zice, loc frumos cu ingerași dolofani pe post de ventilator la capul tău și de unde poți observa liniștit destrămarea lumii. Ei bine, destrămarea devine lumea ta sau se pogoară, ca să zic așa, în lumea ta, pentru a crea una nouă, fiindcă, nu există creație fără distrugere.

Fix despre acest lucru vorbea, la un moment dat, și Jan Albu, într-un interviu ceva mai vechi: “Lucrările sunt acril pe pânză. Pun culori pe care le răzuiesc. Definitivez un desen pe care, apoi, îl distrug parțial. Pentru că în capul meu, totul se distruge, pe lumea asta, până și piramidele. Într-o zi, toate lucrările se vor distruge, așa că prefer să le fac așa de la început. Timpul are, cumva, propria distrugere, iar distrugerea are ceva din creație.”

Nu pot spune că sunt un fin cunoscător al artelor plastice, nici măcar unul aspru nu mă pot numi, privesc către acestea cu aceeași ochi cu care mă holbez la toate celelalte forme de artă și le cern pe fiecare prin aceeași sită a subiectivismului despre care încep să cred că nici ea nu-mi aparține în totalitate. Cred, însă, că am ajuns în punctul în care înțeleg freamătul, angoasele și toate rănile roase de existență în ființă, în aceeași măsură în care înțeleg momentele acelea de inspirație care apar în viața noastră mai ceva ca rudele-n pragul ușii în zi de sărbătoare.

Cumva această balanță mă ajută să pătrund mai ușor, dar cu pași timizi totuși, în lumea creativă a pictorului Jan Albu, un univers care te absoarbe în pântecul lui cu ușurință și în care vei fi supus unor arderi intense. Tot acolo vei sta la taclale cu personaje grobiene, într-un peisaj cumplit, ca într-un infern din care vei renaște mai curat, cu spiritul limpezit de rele, căci, da, lucrările lui Jan Albu pot fi înțelese ca un soi de mântuire, ca un leac testat chiar de autorul său, fiindcă doar el cunoaște doza perfectă de autodistrugere care-ți poate salva lumea.