Ce simți atunci când crezi că nu mai simți nimic, când mintea-ți este goală, iar gândurile par că nu mai au cuvintele la ele? Ce simți atunci când descoperi o altă poezie care îți dă fiori reci? Îți e frig într-adevăr, te simți în pericol, crezi că aici, în răceala asta cruntă, se termină totul? Ei bine, la întrebările astea îți răspunde, în bună măsură, muzica pe care o propune una dintre cele mai prolifice formații de nișă din România, Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut, pe albumul recent lansat, numit “I Went To The Mountain”.
Primul frison îl simți încă de dinainte să dai play la avalanșa de riff-uri, synth-uri și alte cele, asta pentru că materialul dispune de un artwork din care, privit cu toată înțelegerea cadrată pe suflet, te trec toate poeziile lumii pe șira spinării. O lucrare, până la urmă, realizată de Eric A. Hegg, un renumit fotograf care, ca orice artist, a resimțit degerăturile inspirației până în vârful degetelor înfipte în aparatul foto ca niște țurțuri atârnați de trup ca de acoperișul lumii. Bun, nu despre asta vorbim aici, sau poate că și despre asta ar trebui vorbit atunci când diverse forme de exprimare artistică se întâlnesc într-un peisaj care poate face și cea mai insensibilă ființă să se îndoiască de sentimentele sale.
Ei bine, “I Went To The Mountain”, dacă mai rămânem puțin prinși în peisajul de mai sus, nu se prezintă chiar ca o goană după aur sau alte metale din astea strălucitoare ci este, mai cu seamă, o tihnire din asta liniștitoare într-un soi de metal progresiv/post-rock prețios. Da, și cred că acesta ar fi termenul potrivit dacă ar trebui să folosesc doar un cuvânt pentru a descrie albumul, anume, prețios. Poate părea ușor pretențios, dar chiar nu știu câte produse de genul acesta au mai fost lansate în România în ultima perioadă, și aici mă refer la tot, la nivelul producției, la peisajul sonor absolut uimitor, de mai că regreți că nu s-a inventat aparatul cu care să tragi muzica-n poze, și până la călătoriile interioare prin care te poartă acest material.
Despre Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut s-a tot scris, am tot scris, n-o să reiau întregul istoric al trupei, nu văd sensul, mai ales că există atâtea metode ca să afli și singur ce te interesează mai exact, așa că, o să mă îmbarc direct în această odisee sonică și încerc să mă opresc asupra fiecărei piese la care se oprește și respirația mea.
Înainte de toate, “I Went To The Mountain”, din punct de vedere compozițional, se prezintă ca un material tematic, cu un concept bine structurat, asta chiar dacă titlurile pieselor par din alt peisaj, puse acolo ca să ai pe ce da click ca să pornești piesa. Spațiul progresiv spre care se îndreaptă trupa, direcție începută încă de pe albumul “La Vale”, pare să ocupe tot mai mult loc aici și să definească tot mai mult modul de exprimare al trupei. Iar dacă ești adeptul unor sonorități post-rock mai curate, această ocupație o poți percepe, la un moment dat, ca pe o adevărată cotropire. Eu însă, consider că băieții chiar reușesc să facă această trecere cu foarte mult bun simț artistic, evitând aglomerările prăpăstioase în hăurile cărora odată cu sensul compoziției se pierde și simțirea autentică. Așadar, Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut reușește să încadreze aceste noi adieri inspiraționale în același spectru de stări ca și până acum, fapt care face trecerea mai ușoară pentru auditoriu.
Albumul debutează cu “Needle For Your Waistcoat”, o piesă de încălzire, lucru sugerat și de dimensiunea ei, undeva până în 3 minute, practic un intro care te așază în peisaj. Urmează “The Dogs Bark, The Bear Passes” și, considerându-te deja pregătit, ești luat pe sus de notele alerte, adânci, oarecum aspre, ușor dramatice, desprinse din structurile sonore specifice post-metal-ului.
Tonul cald de chitară inserat peste acest tablou greoi îți vântură, totuși, pe la simțuri, adieri revelatoare despre liniștea ce are să urmeze. Liniște, desigur, percepută ca lipsă a panicii, ca moment de reașezare în ființă, împletit cu o dorință arzătoare de plutire și de contemplare a dimprejurului dintre culmi. Deși, “The Dogs Bark, The Bear Passes” este piesa care lasă prima urmă, aceasta este una mai mult așa, la nivelul zăpezii.
Pe de altă parte, “Fighting The Windmills” este o învolburare de energie care sapă adânc, o supernovă care se sparge în mii de aștri sonori, o explozie care-ți umple universul interior de Sori gata să-ți încălzească cele mai lipsite de viață și îndepărtate sfere ale simțirii. Este adorare întru sunet, o demonstrație de inspirație pură, de bucurie creatoare care te molipsește și care sădește lacrimi de împlinire în fundalul ochilor.
Starea asta de pură libertate și visare însămânțată în ființă ceva mai sus continuă în prima parte din “Towards My Shame”, ca în a doua sa jumătate spectrul sonor să se împleticească ușor în riff-uri intense de inspirație stoner/post-metal, fără însă a afecta prea mult afectul de ansamblu, ca să zic așa. “I Walk On Your Hand” este o baladă post-rock clasică ce amintește… hmm, cred că asta și face, da, se joacă cu amintirile. Te poartă în lumi cunoscute, stârnește doruri, te repune pe drumul către casă, locul acela în care te simți în siguranță, unde grijile sunt doar niște închipuiri ale unei societăți imaginare. “I Have Roads To Make” te ține, încă, pe același drum al căutării, al întoarcerii către casă, către sine.
“Empty Elbows” este piesa cu cele mai adânci implicații în sfera metalului progresiv ceea ce îi și oferă o oarece greutate, fapt la care se mai adaugă și nuanțele ușor întunecate, tonuri ce lasă o impresie impersonală la o primă înțelegere, dar care au să revină la acel mediu propice meditației spre sfârșitul piesei. O compoziție de trecere aș zice, atât pentru cei din trupă, cât si pentru publicul lor, o piesă de testare a apelor cumva.
“Breaking Ourselves Into Figures” are ceva din dimensiunea propusă pe “Fighting The Windmills” și cred că ar fi fost mai potrivită ca piesă de încheiere. Dar asta doar pentru că eu prefer un film cu un final în care ți se înăbușe simțurile, unui “va urma” despre care nu știu nimic.
Una peste alta, “I Went To The Mountain” este un material care țintește culmile, te poartă într-acolo, te lasă să explorezi lumea de sus, din afară și din interior, te aduce înapoi și te face să înțelegi că tot ceea ce te înconjoară este visul despre care nu știi că-l visezi.
Credite:
Înregistrare, mix și master: Vladimir Ivanov
Design album: Petra Martin
Foto artwork album: Eric A. Hegg
Mai multe despre AFLMSMP găsiți pe:
Facebook | Instagram | Bandcamp
Nicolae Baldovin