Nu umbrele ne sperie, căci cu ele ne-am obișnuit, ci lumina ne dă fiori, ne obturează văzul, ne deformează orizontul și ne sperie prin lucirea ei care numai pământeană nu este. Printre umbre totul prinde contur, căci în vecinătatea întunericului ne putem înțelege pașii care se desprind parcă de trup și cad pe asfalt ca niște picuri de ființă. Doar aici ne putem vedea pe noi înșine, sau măcar o formă a noastră, cum dansează pe fațadele arhitecturilor art nouveau din oraș atunci când batem străzile-n lung și-n lat să ajungem… niciunde.
E o poveste ciudată cu aceste umbre cu care ne ținem de mână ca niște îndrăgostiți care se plimbă pe aleile luminate ale parcurilor, o lume unde informația atârnă pe toate site-urile, și în care nu ne mai este frică de propria umbră. Desigur, fricile sunt dincolo de umbră, acolo unde orizontul ni se deformează, unde văzul ni se înfundă, unde simțim fiorii reci ai orbirii, deci în lumină.
Cezar Niculescu spune o astfel de poveste în care umbrele și luminile definesc o lume doar de el cunoscută, dar pe care ne-o împărtășește cu o doză bună de inspirație creatoare, printr-o serie de fotografii grăitoare. Pline de tâlc și aromate-n miresme poetice sunt și cuvintele pe care artistul ni le-a dăruit odată cu creațiile vizuale. Veți înțelege mai bine demersul său artistic, viziunea și, mai ales, persoana care se află în spatele acestor lucrări, de altfel, pline de poezie și ele.
#INDIECISIVEMOMENT
Mă cheamă Cezar Niculescu, am 34 de ani și îmi place să umblu pe străzi. Asta fac.
Poate 15000, sau 30000 de pași pe zi, prin orașul care nu știe că exist,
pe străzi care n-au fost gândite să fie frumoase,
printre neoane care pâlpâie și umbre care uită să dispară.
Caut lumina. Sau poate ea mă caută pe mine.
Nu aia perfectă, nu apusuri dramatice pe care le-ar fotografia oricine,
ci lumina care cade strâmb,
care colorează un perete jerpelit într-un portocaliu imposibil.
Aia care transformă banalul în ceva ce nu poți ignora.
Fotografia mea nu e despre oameni frumoși sau orașe spectaculoase.
Nu mă interesează. Eu documentez incertitudinea.
Locurile care nu știu dacă sunt vii sau nu.
Holurile unde becurile bâzâie a nimic.
Stațiile de autobuz unde n-a mai trecut nimeni de-o săptămână.
Dârele de lumină pe un asfalt care n-ar trebui să aibă nimic de spus,
dar cumva are.
Merg zilnic, pentru că altfel mă sufoc.
Mă ridic din pat și mă arunc în străzi ca și cum asta ar fi singurul lucru logic de făcut.
Nu caut nimic, dar găsesc.
Lumina, umbra, tensiunea aia care plutește între ele.
Nu e nimic special, dar e totul.
INDIECISIVEMOMENT nu e un stil, nu e o tehnică.
E despre a nu decide. Despre a lăsa momentul să se nască sau să moară singur.
Despre a apăsa declanșatorul sau nu, fără nicio miză reală.
Nu pentru că trebuie. Nu pentru că se așteaptă cineva.
Ci pentru că, în fracțiune de secundă, lumina, culoarea, forma mi-au zis: acum.
Asta e tot.
Ăsta sunt eu, și nu trebuie să mă placă toată lumea.
Câteodată nici eu nu mă plac așa de mult.
Cu respect,
C. – sau I cu coroană
Mai multe despre Cezar Niculescu găsiți pe:
Instagram
Nicolae Baldovin