Alexandru Hornea, fotograf: "Sub o formă sau alta, toți avem o chemare"

Alexandru Hornea este un fotograf pasionat care, așa cum spunea într-o discuție pe care am purtat-o cu el recent, strada este studioul lui profesional și, deși sună cumva a vers dintr-un soi de piesă d-asta de cartier, există mult frumos în această imagine. Și imaginile, dacă tot suntem aici, cam vorbesc de la sine și chiar o fac în nuanțe și metafore când profunde, când jucăușe, când cu un umor cu iz balcanic. Ceea ce, desigur, nu face decât să antreneze și mai mult imaginația și să gonească plictisul.

Până la vârsta de 35 de ani, Alex recunoaște că nu a fost cel mai bun prieten cu arta, în nicio formă a mândrei muze, însă noi tindem să nu îl prea credem, fiindcă ceva chemări tot tre’ să ai, chiar dacă sunt puțin surde, aceste filtre interioare sau ale aparatului nu apar peste noapte.

Așadar, “după o reorganizare la nivel personal, m-am trezit cu timp liber și am apucat-o pe calea fotografiei. În acest domeniu sunt 95% autoeducat și două cursuri online de aproximativ 10 ore, dar nu pentru mult timp.”

“În ceea ce privește ce fac în fotografie știu că nu știu ce fac, dar îmi place rezultatul. Și, deși îmi place să mă exprim, în scris e un chin, așa că mă opresc aici și vă las să mă cunoașteți mai bine din imaginile alese.”

Salut, Alex! În primul rând, ce anume ți-a dat impulsul acesta creator? De ce fotografia? Crezi că fiecare om are cumva o chemare a sa?

Dacă a fost un impuls, nu cred că l-am simțit. Ce știu sigur este că a fost o validare primită de la cel mai bun prieten pe o poză făcută pe stradă, în timp ce ne plimbam. Și el face fotografii de stradă și uite cum fotografia a rămas cu mine pentru că îmi dă un motiv să ies din casă, să fac ceva frumos ca și rezultat. Mă ține concentrat și mă deconectează de la cotidian, mă duce-n lumea de astăzi, așa cum vreau eu să o văd.

Mai de mult, să ai chemare, era ceva, mai ales dacă era în străinătate – glumesc. Cred că, sub o formă sau alta, toți avem o chemare către ceva. Fie că este către artă, fie că este către sport sau consum de cultură doar de dragul de a cunoaște, fiecare ar trebui să și-o găsească.

Cât de important este echipamentul în momentul în care te decizi să faci din această activitate o meserie?

Cred că, cel mai important aspect în orice faci, este să pui pasiune și să te îmbunătățești constant. Echipamentul este principal, dar secundar priceperii tale ca fotograf. Părerea mea este că, dacă tot faci bani cu el, merită să investești un pic mai mult pentru durabilitatea pe care aparatele din clasa profi o au, dar și lentilele.

Și, ce mai merită menționat, este că nu trebuie să le ai pe toate din prima, de exemplu trepied din fibră de carbon, sau lumini de studio, etc. și că le vei introduce în “arsenal” pe măsură ce ai nevoie de ele.

Pentru cineva care nu cunoaște detaliile tehnice din spatele unei imagini, dar care ar vrea să o apuce pe căile artei, ce recomandări i-ai oferi în legătură cu stilul tău fotografic?

Recomandări din stilul meu fotografic pe care încă nu l-am definit în totalitate? Să privească, să fie atent la ce mesaj vreau să transmit, poate mă luminează și pe mine – glumesc. De la mine să ia perseverența pentru că încă nu cred că sunt exemplu de urmat ca și stil.

Există artiști din alte zone de exprimare creativă care te inspiră sau de care te simți cumva legat?

Sunt mulți artiști și la fel de multe arte dar cred că, pe lângă fotografie, îmi place sculptura și caligrafia. Prima pentru că este pe cât de mecanică, pe atât este de impresionantă. Să stai în fața unei bucăți de piatră, să vezi ceva în acea formă și să reușești să scoți din acel bloc ce vezi cu ochiul minții și puterea mâinilor, mi se pare fascinant. A doua pentru rezultatul impecabil care poate să iasă dintr-o peniță mânuită bine. Cred că, ce mă leagă de ambele este implicarea fizică necesară, să faci ceva cu mâna ta.

Cum vezi și mai ales cum crezi că o să se desfășoare această călătorie a ta prin lumea artei? Unde ai vrea să te ducă? Mai există vise în ceea ce privește acest drum?

Acest drum aș vrea să mă ducă până la prima. Cobor, fotografiez, urc și merg mai departe.

Vise? Mereu și musai cu ochii deschiși.

Călătoria aceasta mi-ar plăcea să mă ducă dintr-o țară în alta, dintr-o galerie în alta (acum nu ale mele neapărat, dar poate în viitor da), și tot așa.

Ce crezi că lipsește artistului pentru a trăi din artă mai mult decât prin artă?

Să trăiești din ceva este o chestie nu tocmai ușoară. Arta, până la urmă, este o investiție de ambele părți: atât a artistului, cât și a celui care alege să o cumpere. Primei tabere, tabăra de artiști, îi lipsește marketingul și expunerea către publicul țintă. A doua tabără, cei care îți asigură un trai, fie nu există într-un număr suficient de mare, fie nu știu despre tine. În concluzie, artistul ar trebui să învețe cum să își comunice arta către masa de oameni.

Care a fost cel mai ‘încărcat’ moment de când faci fotografie?

Fotografia este pentru mine un mod de descărcare și reîncărcare. Cred că cea mai încărcată perioada a fost la început. Nu stăpâneam tehnica, îmi era frică să abordez și să mă apropii de subiect (încă îmi mai este) și încărcarea venea din nesiguranță. Apoi, pe măsură ce înaintezi, fiecare etapă vine cu încărcarea ei și abia le aștept.

Ce ar trebui să îți spună sau să îți facă Fotografia, atât cât să te facă să o părăsești pentru o altă artă?

Atât de departe chiar nu m-am gândit și oricum dacă trec la alt tip de artă, cu siguranță am să simt influența fotografiei.

Mă gândesc că urmărești o serie de artiști din sfera ta de activitate. Există cineva anume care ți-a atras atenția în ultima perioadă? Nu mă gândesc la cineva neapărat de la noi, deși ar fi mișto.

De la noi ar fi Florin Andreescu, Cosmin Gârleșteanu, Octavian Pavel, Mihai Marcolț, Toma Hurduc și lista poate continua. Apoi, toți fotografii de stradă cu care m-am întâlnit în diverse ipostaze și cu care am legat conturile de Instagram. Pe plan internațional, nu pot să zic că am un favorit de la care să aștept fotografiile ca pe un nou episod de serial, dar urmăresc paginile comunităților de fotografi de stradă și îmi place ce văd pe acolo.

Ne plac supereroii, este și normal, ei mereu salvează pielea umanității constat pusă la bătaie. Ei bine, propun să ne jucăm puțin cu imaginația. Dacă ai fi un supererou, iar aparatul foto ar fi arma ta, cum ar funcționa ea împotriva oamenilor răi? Cum ar arăta o zi plină de acțiune?

Asta da “provocacreativitate”, dar să vedem, zise lentila.

Nume de scenă: ISO35. Super puterea mea ar fi să văd în întuneric și de acolo să aduc chestiile frumoase pe care nu le poți vedea cu ochiul liber.

Dacă te-ai trezi într-o zi cu toate fotografiile preschimbate în poezii sau piese muzicale, crezi că ai fi urmărit de același public?

Să fiu sincer, chiar aș vrea și eu să văd cine ar alege să continue să mă urmărească din acel moment și la fel de curios aș fi de noul public atras.

Cum ar suna, să zicem, o melodie făcută după o fotografie de-a ta?

Ca o melodie de Sinatra, dar interpretată de Duffy Duck la un cimpoi care trage aer fals.

Mai există în conștiința artistului gândul ăsta de a crea pentru posteritate?

Aici chiar nu știu ce să zic. Văd artiști care au făcut ceva menit să rămână în timp și fără să pară că și-au propus asta. Aici mă gândesc la fotografii de reportaj. Sper, cu naivitate debutantului, că toate fotografiile mele vor dăinui în timp, dar nu fac ceva dedicat posterității, pentru că nici nu știu cum.