Andrei Motrun, fotograf: „Fiecare om are o chemare, doar că sunt foarte mulți rătăciți”

Frumosul este un univers la care participi sporadic, cu care te întâlnești în treacăt, la un colț de stradă, într-o zi de joi, în diferite forme și sensuri despre care abia bănuiești că există. Andrei Motrun reformulează aceste forme și sensuri propunând un univers personal, la fel de bine încadrat de frumos, și așează în lume imagini care-ți vorbesc într-o limbă nouă.

Andrei Motrun este un tânăr fotograf care ne-a atras atenția prin lucrările sale extrem de cinematice, iar cu ocazia asta i-am adresat câteva întrebări!

Salutare! În primul rând, ce anume ți-a dat impulsul acesta creator? De ce fotografia? Crezi că fiecare om are cumva o chemare a sa?

Salutare! Până să-mi arunc toate vorbele bune, vreau să vă felicit inițiativa – mă bucur că încă există vizibilitate pentru arta locală.

Impulsul creator îl aveam de mic, tot timpul făceam ceva: desenam, enervam lumea într-un mod creativ, stricam uneltele și orice material interesant găseam în garaj/ magazie pentru a-mi construi jucării. Cred că mă pot considera un original hipster pentru că făceam DIY-uri până să fie cool!

Cât despre fotografie, a venit târziu, cred că de la 24 de ani încolo. De ce fotografie? Probabil ține foarte mult de ceea ce vreau sa păstrez, ceva ce nu-mi doresc să se piardă. Îmi plac aparatele foto, îmi place procesul de a edita, plănuirea unui proiect, să găsești o locație banală pe care majoritatea o ignoră ca apoi să o transformi într-o scenă cinematică.

Chiar sunt 100% de acord că fiecare om are o chemare, doar că sunt foarte mulți rătăciți. Era să mă pierd și eu de câteva ori, e așa de ușor din nefericire. Problema cu chemarea este că există atât de multă gălăgie în ultima perioadă, de la social media, locuri de muncă stresante, invidia captată din mediul online, avalanșă de seriale/ filme/ jocuri șocant de realiste. Este necesar să te așezi puțin deoparte, să nu bagi de seamă toate trendurile.

Cât de important este echipamentul în momentul în care te decizi să faci din această activitate o meserie?

Întrebarea clasică. (râde) Haide să vă enervez cititorii: este și nu este! Bun, ai nevoie de ‘scule’ decente înspre foarte bune pentru a face o execuție remarcabilă, dar pune-le în mâinile nepriceputului și vei vedea cum arată un dezastru scump.

Pentru oricine dorește să-și complice viața apucându-se de fotografie, recomandarea mea este: cărți, reviste și cinematografie bună! Cumpărăm cărți și reviste foto, citim despre fotografie, studiem clasici, mergem la expoziții, cinemateci și experimentăm.

Într-adevăr, echipamentul are locul său în topul priorităților, dar haideți să facem un exercițiu de imaginație: Un smartphone mai ‘bunicel’ este cu mult mai avansat și capabil decât aparatura pe care maeștrii fotografi o foloseau acum 3-4 decenii. Artiștii fotografiei pe film au reușit să scoată niște imagini care încă ne dau bătăi de cap când încercăm să le reproducem, așadar sper că-mi este înțeles punctul de vedere.

Pentru cineva care nu cunoaște detaliile tehnice din spatele unei imagini, dar care ar vrea să o apuce pe căile artei, ce recomandări i-ai oferi în legătură cu stilul tău fotografic?

Sincer, cel mai ușor mod de a te seta vizual este cinematografia. Pentru compoziție și culoare recomand filmele lui Andrei Tarkovsky și Ridley Scott, este un proces atât de plăcut să observi cum unii pot crea lumile care vor inspira generații întregi. Bine, ideea asta cu stilul fotografic are câteva straturi de gri.

Consider că stilul fotografic cumva este influențat foarte mult de personalitatea pe care o ai. De exemplu, pe cât de mult aș încerca să imit un fotograf care pozează ghioceii în cel mai frumos luminat câmp, cumva (involuntar), câmpul meu ar fi ușor apăsător și nostalgic.

Există artiști din alte zone de exprimare creativă care te inspiră sau de care te simți cumva legat?

În ultima perioadă, principală sursa de inspirație este muzica și cinematografia. Legat nu pot spune că mă simt, adică totul este foarte schimbător. Pot asculta o melodie și deja îmi vine tematica de proiect foto. Pot vedea un film mediocru, dar o scenă anume îmi poate da inspirație pentru tot anotimpul. De la o vreme merg pe ideea de “No more idols”, încerc să nu mă las prea mult influențat. Totuși, mă simt obligat să dau barem 2 exemple, așadar poftim 2 pictori excepționali: Ștefan Câlția și Corneliu Baba.

Cum vezi și mai ales cum crezi că o să se desfășoare această călătorie a ta prin lumea artei? Unde ai vrea să te ducă? Mai există vise în ceea ce priveşte acest drum?

Întrebarea asta m-a pus pe gânduri, ha-ha! Sunt încă la început de drum, așadar nu-mi fac planuri foarte mari pentru că n-aș avea suficientă experiență cât să-mi dau seama unde aș putea ajunge.

Cum aș putea oricum să știu? La cât de schimbător este totul, eu sper ca în 10 – 20 de ani ceea ce fac să nu devină o raritate, meserie uitată. Cred că mi-ar face plăcere să predau fotografie la un moment dat, asta ar fi o direcție sau, haide să o numesc, plan pe termen lung.

Evident că ar fi tare potrivit să pot trăi din artă, dar viața m-a învățat o treabă tare interesantă: nu te grăbi în a-i cere pasiunii tale să-ți plătească chiria, momentan fii recunoscător că o ai.

Ce crezi că lipsește artistului pentru a trăi din artă mai mult decât prin artă?

Cred că 1000 de ani în viitor, vom avea fix aceeași întrebare/ problemă. Sunt foarte putini artiști care chiar trăiesc din artă, Orson Welles (nenea care a făcut Citizen Kane) a spus-o cel mai bine: „They’ll love me when I’m dead”.

Probabil am băgat în depresie toți cititorii, nu-i vina mea, e de la sezonul friguros, se întunecă rapid, alea-alea! Lăsând gluma puțin, artistului îi lipsește suportul societății, glorificând idoli falși n-avem cum sa apreciem ‘frumosul’, dar partea bună este că arta autentică va trece testul timpului.

Care a fost cel mai ‘încărcat’ moment de când faci fotografie?

Atunci când mi-am fotografiat orașul natal, străzile unde am copilărit. Uneori când ajung acasă se întâmplă o chestie ciudată. Mă simt încă mic, parcă nu-s eu în toată deplinătatea mea. Așadar, mi-a fost destul de ciudat să mă iau în serios. Îmi amintesc că era 7 dimineața, ceață peste tot, cerul luminos de parcă-i scos din filmele lui Tim Burton, iar eu eram complet acaparat de sindromul impostorului.

Dar, m-a salvat muzica bună. Mi-am pus căștile și albumul lui Manson – The Pale Emperor, mi-a dat fix ce-mi trebuia.

Ce ar trebui să îți spună sau să îți facă Fotografia, atât cât să te facă să o părăsești pentru o altă artă?

Ar trebui să îmi spună: suficient, ai făcut destule. Dar asta nu cred că se va întâmplă niciodată, iar atunci când (prin absurd) se va întâmplă, înseamnă că voi fi împlinit.

Mă gândesc că urmărești o serie de artiști din sfera ta de activitate. Există cineva anume care ți-a atras atenția în ultima perioadă? Nu neapărat cineva de la noi, deși ar fi mișto.

După cum spuneam, sursele mele principale de inspirație nu-s din lumea foto (în ultima perioadă), dar bineînțeles că am câțiva pe care-i admir, dar fac tot posibilul să nu mă las prea influențat. De la noi din nefericire nu cunosc pe nimeni care să facă fotografie mai ‘ciudată’, știu câțiva buni pe street photography, dar acolo nu-i teritoriul meu.

Am totuși un artist fotograf pe care-l apreciez mult de tot, ba chiar i-am cumpărat și câteva cărți foto, numele sau este Todd Hido. Căutați-l că-i remarcabil !

Ne plac supereroii, e și normal, ei mereu salvează pielea umanității constat pusă la bătaie. Ei bine, propun să ne jucăm puțin cu imaginația. Dacă ai fi un supererou, iar aparatul foto ar fi arma ta, cum ar funcționa ea împotriva oamenilor? Cum ar arăta o zi plină de acțiune?

Aș fotografia bătrânii în STB-uri care le fac scandal tinerilor că există! Glumesc, oare? Cred că aș putea să le arăt oamenilor ce ratează atunci când sunt prea sufocați de monotonie, să le arat cum propriul lor cartier poate avea ‘acel ceva’.

Haide să răspund cât mai cringe și clișeic: i-aș salva de ei înșiși. Aș fi eu supereroul chemat când vine invazia extraterestră? NU. Aș fi vreodată chemat? Probabil că NU (râde)

Dacă te-ai trezi într-o zi cu toate fotografiile preschimbate în poezii sau piese muzicale, crezi că ai fi urmărit de același public? Cum ar suna, să zicem, o melodie făcută după o fotografie de-a ta?

Sunt sigur ca da. We’re all mad here! Nu am foarte mulți urmăritori pe IG pentru că nu fac clipuri și aleg să-mi țin hainele pe mine, dar am rămas surprins la cât de multe persoane mi-au asociat fotografiile cu o melodie sau poezie, carte anume.

Chiar acum stau și mă întreb, oare lui Eminescu i-ar fi plăcut ce fac eu? În mintea mea este un DA categoric, așadar voi rămâne acolo. O melodie care să-mi reprezinte munca, voi alege: HIM – When Love and Death Embrace. Nu vreau sa rămână bătut în cuie, cel mai probabil peste o perioadă anume voi avea alt cântec în minte.

Mai există în conștiința artistului gândul ăsta de a crea pentru posteritate?

Sper că da, cel puțin dacă artistul este dedicat artei, ci nu faimei. Este și singurul mod în care poți obține nemurirea. Asta sau te mușcă vreun vampir, fiecare cu norocul său!

Ideea este că nu tot timpul ai chef să creezi ceva, sunt multe momente în care ești încurcat în propriile gânduri sau mai rău, ai găsit o mini serie decentă. Totuși, poate fi extrem de motivant atunci când îți spui “nu o fac doar pentru mine, poate ajunge la cine trebuie, la cine are nevoie”.

De mii de ani încoace lumea artei și-a păstrat existența pe umerii celor de ‘odinioară’, așadar nu o văd oprindu-se acum.