Anaïs Agi-Ali sau câte vieți încap într-un singur om

La 22 de ani, Anaïs Agi-Ali își construiește parcursul artistic între scenă și platoul de filmare, cu o curiozitate care trece dincolo de actorie. Dansatoare de balet și dans contemporan de cincisprezece ani, pictează, scrie poezie și proză, cântă și își caută permanent noi teritorii de explorat. Debutul său profesional în „Seaside Stories”, în regia lui Radu Afrim, a adus-o într-un mediu în care a învățat devreme că talentul are nevoie de inițiativă, curaj și capacitatea de a-ți susține propriile dorințe. De la Constanța la București, traseul ei a presupus întâlniri formatoare, schimbări de perspectivă și o negociere continuă cu nesiguranța unei profesii în care fiecare proiect redeschide întrebarea începutului.

Cinemaul ocupă un loc privilegiat în aspirațiile sale. Experiența filmului „3 zile în septembrie” i-a confirmat atracția pentru intimitatea cadrului și pentru precizia jocului în fața camerei, un spațiu în care spune că a descoperit o încredere pe care scena nu i-o oferise în aceeași măsură. În paralel, își dorește personaje cu o complexitate psihologică mai pronunțată, roluri care să-i ceară documentare aprofundată și transformare, dar și întâlnirea cu musicalul, unde experiența îndelungată în dans ar putea deschide o nouă direcție. Între perioadele de așteptare, ambiția de a deveni mai vizibilă și nevoia de a-și cultiva propriile pasiuni, Anaïs își privește viitorul cu un optimism asumat, conștientă de fragilitatea meseriei pe care a ales-o.

În acest dialog pentru CVLTARTES, vorbim despre debut și maturizare, despre diferențele dintre viața artistică din provincie și cea din Capitală, despre mecanismele actoriei de film și libertatea de a-ți dori mai mult. Ajungem și la lucrurile care îi definesc universul personal: un film văzut într-o perioadă de îndoială, nostalgia vizitelor la bunici, fascinația pentru lumea Harry Potter și dorința de a găsi în fiecare etapă profesională motive pentru a continua să crească. Pentru Anaïs Agi-Ali, viitorul rămâne un teritoriu deschis, în care fiecare casting, fiecare rol și fiecare experiență pot schimba direcția poveștii.

Ai debutat pe o scenă profesionistă în „Seaside Stories”, în regia lui Radu Afrim. Privind în urmă, care a fost cel mai neașteptat lucru pe care l-ai învățat despre această meserie chiar din primul contact cu o producție de asemenea anvergură?

Tot ce am învățat pe parcursul și în urma acestui proiect, a avut un impact semnificativ, deopotrivă, atât în viața de adult, cât și în traiectoria mea în actorie. Așa că, raspunsul meu poate va părea general. Neașteptat pentru mine, fiind pusă pentru prima dată într-un context profesionist, înconjurată de adulți, a fost că nimeni, niciodată, nu vorbește pentru tine, nu își pune la bătaie propria piele, nu îți face dreptate, nu îți oferă lucruri fără să le ceri. Trebuie să ai curajul să te impui, să îți faci loc și să ceri, cu subiect și predicat, ce îți dorești. Eu am făcut asta în multe contexte: am avut curaj și m-am dus la oameni mult mai mari decât mine și i-am rugat să îmi dea o șansă. Toți mi-au dat.

Mulți actori își amintesc primul spectacol profesionist ca pe o victorie. Tu cum îți amintești debutul: cu entuziasm, cu teamă sau cu sentimentul că ai intrat într-o lume mult mai complicată decât îți imaginasei?

Cred că debutul e repetabil, explic imediat acest pleonasm asumat. Cred că, odată cu fiecare etapă a vieții, renaștem într-o nouă versiune a noastră. Această versiune, încă neștiutoare, se lovește de contexte noi și îi este la fel de greu ca prima dată. Spectacolele sunt organisme vii, așă că se nasc de fiecare dată cu aceleași emoții ale începutului: aceleași nesiguranțe, aceeași frică de eșec. Eu simt că debutez de fiecare dată când joc pentru prima data într-un spectacol nou. Nu e o mare diferență dintre emoțiile pe care le am acum și cele pe care le aveam la “Seaside”, primul spectacol din viața mea. Singurul lucru diferit, la care știu că nu mă voi mai putea întoarce, și mi-e puțin ciudă sincer, e inconștiență datorată vârstei. Acum sunt adult și mă raportez mult mai conștient la meseria mea, la contextele importante în care mă aflu și, inevitabil, la imaginea mea de actriță. Vreau să mă întorc la relaxarea și curajul de atunci. (zâmbește) Așa că, voi răspunde la întrebare: cred că îmi amintesc debutul atât ca pe o victorie, cât și ca pe o ușurare că în sfârșit s-a încheiat tot stresul.

Ai crescut la Constanța și acum trăiești în București. Care este diferența cea mai mare dintre cele două orașe pentru un artist aflat la început de drum?

Diferența e imensă. Eu am intrat într-un așa zis circuit la Constanța, am debutat în Teatrul de Stat Constanța, am fost luată ulterior în alte producții, am crescut alături de echipă. Am fost foarte norocoasă să fiu primită și mai ales să fie nevoie de mine într-un asemenea mediu. Motivul principal pentru care am ales să mă mut la București este multitudinea de oportunități, care într-un oraș din provincie nu există. E capitală, e și normal să existe mai multe teatre, proiecte, casting-uri. Oricum, cu toate astea, nu există o rețetă a succesului pentru cineva aflat la început de drum. Destinul fiecăruia e diferit și oportunitățile și șansele vin în orice colț al lumii te afli, dacă îți sunt menite ție.

Mutarea în Capitală ți-a schimbat mai mult viața profesională sau felul în care te privești pe tine însăți?

Mutarea în capitală mi-a adus multe întâlniri cu oameni care au contribuit la gândirea și credințele pe care le am în prezent. Dar asta s-ar fi putut întâmpla oriunde, eu nu sunt adepta concepției că mutarea din provincie în capitală îți dă viața peste cap. Când vine vorba de carieră, nu e ca și cum mi-au sunat telefoanele atunci când am ajuns la București, maxim am ajuns la niște party-uri cu oameni din domeniu. Dar pentru cine crede că faci rost de roluri sau proiecte la bere, se înșală amarnic. Mi s-ar fi dat traiectoria vieții peste cap mai tare dacă, de pildă, mă mutam în Porumbacu de Sus. Asta, cu siguranță, ar fi avut un impact mai mare în viața mea. (zâmbește) Btw: recomand acest sătuc, e superb, am fost aici într-o vacanță.

Există ceva ce ai pierdut odată cu plecarea din Constanța și ai vrea să recuperezi?

Poate doar vizitele mai dese la bunicii mei acasă, unde îmi fac ceai Lipton în cana cu “Amish” luată din America, după Revoluție, paste crețe cu brânză de oaie luată din piață, minciunele cu zahăr pudră, toate servite pe o tavă și aduse la pat.

Industria artistică vorbește mult despre oportunități și foarte puțin despre perioadele de așteptare. Cum ai învățat să gestionezi momentele în care lucrurile nu se mișcă în ritmul pe care ți-l dorești?

Eu nu cred că sunt persoana potrivită pentru un răspuns sănătos la această întrebare. (zâmbește) Urăsc din suflet acele perioade de stagnare, mi se par cel mai greu de gestionat în profesia asta. Mi-am propus totuși să nu mai iau lucrurile așa în tragic. În acele perioade aș vrea să îmi explorez mai mult pasiunile, să călătoresc, să fac sport, să citesc, na, lucruri sunt de făcut întotdeauna, trebuie doar să ieșim din capul nostru și să înțelegem că există viață și după actorie. Ah, și am în plan câteva proiecte personale pe care aș vrea să le încep, când am puțin răgaz.

Astăzi, succesul înseamnă mai mult vizibilitate, roluri importante sau libertatea de a alege proiectele în care crezi?

Ele se întrepătrund. Prin definiție, succesul înseamnă vizibilitate. Cred că nu ar trebui să evităm acest cuvânt, gândindu-ne la el ca la unul superficial. Odată ce munca ta devine vizibilă, apar și celelalte beneficii. Eu îmi doresc mult vizibilitate, chiar dacă nu e scopul principal, ea totuși creează contextul favorabil pentru întâlnirea cu oportunitățile mai mari.

„3 zile în septembrie” marchează una dintre cele mai importante apariții ale tale pe marele ecran. Ce ai descoperit despre tine în fața camerei și nu ai fi putut descoperi pe scenă?

Am adorat fiecare secundă pe set-ul de la “3 zile în septembrie”. Ador actoria de film în general, simt că mi se potrivește cel mai bine. Eu oricum cred că sunt o actriță destul de interiorizată, îmi place cadrul intim de film, mă simt mai în confort. Uneori am impresia ca nu practic aceeași meserie pe scenă și în fața camerei. La film, mi se pare că totul e mult mai matematic. Trebuie să fii foarte conștient de cameră, de unghiuri, de racord, de felul în care îți dozezi energia. Ceea ce am descoperit în fața camerei e încrederea de sine, pentru prima dată nu am avut emoții să joc.

Care este ultimul film, carte sau spectacol care ți-a provocat o schimbare reală de perspectivă?

Mă bucur de toată arta bună pe care o văd, dar singurele momente în care am avut o schimbare reală de perspectivă au fost cele în care viața mea personală rezona cu ceea ce vedeam. Am avut un moment acum vreo 2 ani în care nu mi se lega absolut nimic pe plan profesional, eram lipsită de orice fel de speranță. M-am dus singură să văd un film, “Perfect Days”: pe lângă faptul că este un film absolut superb, m-a făcut să îmi regândesc perspectiva asupra a tot ce mă înconjoară.

Există un tip de personaj pe care nu l-ai jucat încă și care te sperie suficient de mult încât să îți dorești să îl întâlnești?

Până în momentul de față am jucat personaje cu vârstă destul de mică, sau cu o energie specifică unor copii, lucru care se datorează firii mele, dar sunt sigură că și felului în care arăt. Nu mă înțelegeți greșit, iubesc personajele pe care le joc, dar cred că mi-aș dori ceva puțin mai matur. Și mai am o dorință foarte mare: să mi se ofere ocazia de a face o compoziție, una foarte complexă și care ar necesita un research amănunțit.

Cultura contemporană produce astăzi conținut într-un ritm amețitor. Crezi că artiștii mai au timp să aprofundeze sau am început să confundăm prezența constantă cu relevanța?

Nu cred că se pune problema ca artiștii să confunde prezența constantă cu relevanța. Atunci când creezi, oferi ceva din tine, e imposibil să nu o faci. Faptul că noi, atunci când construim un rol, accesăm în mod voit anumite sentimente, amintiri, traume, ne ferește, într-un fel, de superficialitatea specifică vremurilor noastre. Noi, ca oameni, ne adaptăm la timpurile în care trăim și, din păcate sau din fericire, ne aflăm în secolul vitezei. Consider că este o necesitate și o normalitate sa ne adaptăm exteriorului. Chiar am discutat recent despre aceste schimbări generaționale majore și despre comparația constantă dintre “Generația de aur” și generațiile noastre. Erau alte timpuri, iar actorii de atunci se purtau și jucau în conformitate cu ele, cum și noi facem în prezent, exact același lucru.

Dacă ai fi obligată să trăiești timp de un an exclusiv în universul unui film, al unei cărți sau al unui spectacol, ce ai alege și de ce?

În Harry Potter, clar! Pentru cine nu știe acest fun fact despre mine: iubesc Harry Potter, și sunt, de mult timp, un mare fan. Am fost la studiourile în care a fost filmat, în Leavesden, Anglia, am citit cărțile, am văzut filmele de peste 20 ori. Universul lui J.K. Rowling (pe care nu o mai susțin în prezent) și-a pus amprenta pe o mare parte din copilăria mea.

Ești într-un moment în care teatrul, filmul și alte forme de expresie artistică încep să se întâlnească în parcursul tău. Care este teritoriul creativ pe care simți că nu l-ai explorat suficient încă, dar spre care te trage instinctul?

Mi-aș dori foarte tare sa mi se mai dea ocazii de a juca în filme sau seriale. Aș putea vorbi oricât despre cât de tare mă atrage cinematografia și despre cât de bine mă simt în fața camerei. În același timp, există un domeniu în care îmi propun să obțin mai multe casting-uri și în care vreau să încerc să mă introduc treptat: musicalul. Din păcate, nu am avut ocazia până acum să iau parte la un musical, însă am făcut balet timp de 14 ani și am o pasiune pentru tot ce înseamnă jazz, burlesque și musical theatre, ca stiluri de dans. Mi-ar plăcea, când am o perioadă mai liberă, să încep să particip la workshopuri în zona asta, să mă familiarizez mai mult cu domeniul și, în același timp, să-mi cultiv această pasiune.

Cum îți imaginezi următorul capitol al carierei tale? Ai ceva programat în viitorul apropiat?

Încerc să mă gândesc la viitor doar cu optimism. Să rămân deschisă, să profit de ocaziile care mi se oferă, să mă bucur de proiectele în care mă aflu deja. Chiar îmi văd viitorul ca pe unul foarte înfloritor, am avut un an bun, iar lucrurile pe care le-am realizat acum, simt că îmi vor aduce și mai multe beneficii și bucurii în perioada ce va urma. Am programat, pe 2027, să învăț și să mă dezvolt mult mai mult pe plan profesional. Profesia asta e atât de nesigură și de fragilă, încât optimismul ar trebui să ne fie cel mai de preț aliat.