P0LLY – poli, dualitate, dedublare. Mulți spun că România nu este pregătită pentru un artist ca ea. Își exprimă cea mai întunecată parte prin muzică, nu face compromisuri și muncește pentru ceea ce își dorește, dar niciodată nu forțează pârghiile universului. Redefinește granițele toxicului, îmbracă metafora într-un roz ghimpat și te sfătuiește să te ții bine, că începe the Freak Show.

CVLT: De unde vine P0LLY?

P0LLY: Totul a început când aveam 16 ani. Scriam multă poezie. Apoi, am întâlnit un tip care făcea muzică. El mi-a zis că felul în care scriu e foarte muzical, că am o metrică bună. I-am zis că îmi place muzica și că aș vrea să fac asta la un moment dat. Mi-a sugerat să-mi scriu singură versurile. Așa am făcut piesa P0LLY The Killer. Fix pe refren mi-a venit să zic “P0LLY – I’m the killer”. P0LLY are sens, pentru că te gândești la poli, la dualitate. 

Cum a fost la concertul tău de lansare?

Am avut un semi-atac de panică la început, pentru că mi s-a spus că sunt doar 3 oameni în sală. Am zis că nu se poate. E primul meu concert, dă-o-ncolo de treabă! Măcar să fie vreo zece colegi, ca la școală… Toată lumea era la țigară, de fapt.

A fost șampanie pe lume. A fost mosh pit. Au fost tot felul de săruturi. Am chemat oamenii pe scenă. A venit o tipă care, am aflat ulterior, e vocal într-o trupă de metal destul de respectată. Începuse să-mi cânte piesele și ne-am sărutat. Mă uit acum și zic “ce dracu’ am făcut?”, dar e ok! E fix ce trebuie!

A fost a lot. În momentul în care am ieșit de pe scenă, am mers în backstage, unde era și prietena mea cea mai bună. I-am zis: “Pot să mor, pentru că simt că am tot.” După ce am terminat concertul, au venit oamenii să mă ia în brațe. M-a pufnit plânsul. Nu mi-a venit să cred! Tot ce am făcut până atunci a meritat. Oamenii chiar s-au simțit bine și au fost fericiți. Tot ce mi-am dorit e să fiu acceptată. Să fie acceptat felul în care îmi prezint creația. Încerc să evit termenul de artist și artă, pentru că mi se pare foarte pompos și mult.

Cum e P0LLY pe scenă?

Nu mă cenzurez. Urăsc ideea de cenzură. Dacă fac treaba asta, nu o fac pentru bani. Nu o fac pentru a mă face plăcută. Sunt conștientă că dau afară niște chestii foarte nașpa, chiar dacă le dau într-un fel foarte caricaturizat. E un sentiment foarte copleșitor pe care încerc să-l expun în cel mai vanilla fel posibil, pentru că, probabil, se poate și mai rău, dar nu vrem să ajungem acolo. (zâmbește)

Sunt sălbatică pur și simplu. De asta mi-am si numit lansarea Freak Show – pentru că there’s some freaky shit there. Dacă veniți, pregătiți-vă, vă rog. În momentul în care vii la concertul meu și vrei să vezi ce trebuie să se întâmple, sentimentul ăla pe care îl transmit prin ceea ce fac – să-l vezi real, să-l simți, să-l înțelegi – n-ai cum să te plângi dacă vezi sau auzi ceva ce nu-ți place. Ți-am zis, te-am avertizat, am zis-o frumos. Îmi spunea cineva: “nu știu de unde ți-au răsărit toți punkiștii la concert”. Nu știu, au ieșit de sub pietre. Veniseră oameni cu creste. A fost o nebunie totală acolo.

Îți aduci aminte de vreo chestie crazy pe care ai făcut-o în timpul concertului?

Aveam o chitară acasă, pe care am vrut să o folosesc la un moment dat pentru un clip, să o sparg. În ziua clipului m-am gândit că s-a făcut asta de prea multe ori. Am păstrat chitara și am spart-o la un moment dat în concert. Am întrebat: “bă, care vreți să vă simțiți rockstar?”. Toată lumea țipa. Zic: “care vrea să-și spargă în cap chitara asta, pe bune?”. Veniseră toți entuziasmați lângă mine. L-am ales pe un tip din public, pe care l-am văzut așa, mai masiv, pentru că în momentul în care izbești chitara de pământ, trebuie să ai grijă să nu-ți vină în față. I-am dat tipului chitara. La o zi-două după, mi-a dat băiatul respectiv o poză pe Insta. Îi sărise o coardă și i-a despicat puțin cotul. “Puțin” așa, fix în cot i se vedea osul! I-am zis că îmi pare rău, dar mi-a spus că nu contează, că el s-a distrat, i-a plăcut maxim! Când m-am uitat peste filmări, după ce a spart chitara, cred că avea atât de multă adrenalină, încât se pusese în mâini și începuse să facă backflip-uri! 

Ce te-a făcut să alegi muzica dintre toate formele de exprimare artistică?

De mică mi-a plăcut mult să cânt. Bunica m-a dus la tot felul de cursuri de dans, teatru, cor, modelaj, pictură. Am făcut pictură și dans foarte mulți ani. Am fost la un fel de canto, unde ne adunam un grup de copii și ne punea profesorul un instrumental Bon Jovi și cântam. Teorie muzicală nu știu. Am ureche bună, atât. Am vrut să dau la UNATC, la teatru, când am terminat liceul, dar am avut niște probleme în familie. Am zis că e un semn că nu și am continuat cu muzica.

Îți scrii singură piesele, versurile?

Da. Tot în afară de instrumentale. Încă nu am găsit un producător la noi care să zică: “mă, face ceva atât de diversificat; îmi place!”. Cumva, nu vreau piesele mele să sune la fel între ele. Am chichița asta… 

Nu te încadrezi în nici un gen muzical, deci? 

Asta încerc să spun. Oamenii mă încadrează unde își doresc ei. Oamenii văd ceea ce vor să vadă în tine. Dacă vor să mă vadă ca un artist trap, mă văd ca un artist trap pentru că eu asta ascult și includ în majoritatea pieselor. Alții care ascultă punk, zic că fac punk. Eu ascult foarte mult punk, rock. Astea cred ca sunt genurile care mă reprezintă. Fiecare mă ia de unde vrea.

Ce artiști te inspiră cel mai mult?

Ascult o tonă de genuri muzicale. Am zile în care ascult musical. Uite, îmi place foarte mult soundtrack-ul din The Corpse Bride a lui Tim Burton. Am zile în care ascult Migos. Am zile în care ascult Fall Out Boy. Am zile în care ascult The Exploited și Sex Pistols. De curând, mi s-a întâmplat o chestie în pandemie: am început să ascult manele în momentul în care eram tristă. Mi-am zis: oare de ce fac asta? Dar o făceam și mă amuza groaznic!

Pentru mine asta e libertatea: să știi mereu că mergi în față, orice s-ar întâmpla și să lași lucrurile care vin din alte părți, din alte minți, să treacă pe lângă tine. Răspunsul e în tine întotdeauna.

Crezi că există niște stereotipuri în industria românească momentan?

Oamenii au o problemă cu manelele, foarte mulți spunând că e un gen muzical reprezentat de oameni – mi se pare urât să spun așa, dar o spun simplu – proști. E muzică pentru oameni proști, cu lipsă de cultură. Dar, dacă stai să te gândești, maneaua este foarte apreciată din punct de vedere muzical ca și linii melodice. Nu e chiar un gen ușor, pentru că sunt foarte mulți care au niște inflexiuni și tehnici personale pe care nu le poți reproduce. Sunt foarte puțini care pot cânta manele, pentru că oamenii ăia fac niște chestii din voce, scuză-mă pe mine! Pe lângă asta, legat de versuri, cred că oglindesc societatea în care trăim. Până la urmă, ce e trap-ul și ce e maneaua? Se vorbește despre avuție, bani, femei, haine, mașini… Trăim într-o Românie super săracă și e normal ca oamenii să exprime asta și prin muzică. Dacă vrei să schimbi meaneaua, care e un gen local, schimbă societatea, ca oamenii aceia să vorbească despre altceva dacă nu asta se mai dorește! Muzica, la fel ca un drog, îți afectează creierul. 

Oamenii spun că România nu e pregătită pentru un artist ca tine. Tu cum te vezi ca muzician?

Mi se pare că e mult spus ce îmi spun unii oameni acolo. Nu mi se pare că România are o cultură muzicală. Nu avem așa de multă cultură în sensul în care ar ieși un gen de hip-hop, de exemplu. Sunt derivate din stânga și din dreapta, cum e în Londra grime-ul. Noi nu avem ceva făcut. Oamenii aud o chestie la mine și zic: “Wow, nu am mai auzit asta”. Păi, pentru că nu asculți foarte multă muzică. Dacă ai asculta foarte multă muzică, ți-ai da seama că piesa aia e ska, cealaltă cu influențe metal, etc. Însă, eu nu pot avea pretenții de la oameni să știe toate chestiile astea. Eu mă bucur că fac muzică și că pot să le deschid orizonturi.

Sunt foarte mulți copii care mă întreabă cum fac să mă exprim atât de liber. Le zic de fiecare dată că nu contează ce zic alții, pentru că, oricând se poate termina orice. Oricând îți poate fi luat ceva drag sau ceva ce te face să simți că trăiești. În momentul ăla îți dai seama că dacă n-ai făcut tot ce ți-ai dorit atunci când erai fericit, e și mai greu acum. Deci, bucură-te de moment. Fă ceea ce te face să te simți bine. Poți să faci orice, atâta timp cât nu-i rănești și nu-i deranjezi pe cei din jurul tău. Dacă mergi pe ideea asta, tind să cred că ești fericit. Te face fericit. Te face să te simți împlinit ca om. Ca om care creează, ca om care lucrează, ca om. 

Poți asculta albumul ‘KYOTO B.O.R.D.€L’ chiar aici, chiar acum:

Ce crezi că nu vor înțelege oamenii din muzica ta niciodată?

În primul rând, că P0lly nu e neapărat doar un personaj. E o variantă foarte caricaturizată a unor trăiri foarte adâncite în mine. P0lly e suma tuturor lucrurilor nașpa pe care le-am trăit. Ea se autoironizează, se caricaturizează, pentru că mi se pare foarte dur mesajul pe care îl transmite partea asta a mea P0lly. Și da, poate e mai bine să fie privită ca un personaj, pentru că oamenilor le e greu să-și accepte părțile rele. Oamenii preferă să le voaleze și să le lase acolo. Însă, nu-ți poți depăși condiția dacă nu accepți lucrurile proaste și dacă nu faci ceva bun din ele. Am o vorbă: căcatul tot căcat rămâne, dacă nu-l folosești ca îngrășământ. Încearcă să reciclezi. Altfel rămâne acolo și pute. Măcar să pută cu un motiv.

Ce te inspiră cel mai des?

Nevoia de adrenalină și nevoia de a crea un “film”. De aici îmi vin și foarte multe metafore. Am tot felul de sensuri întortocheate în piese. Dacă nu am imaginea în cap, mi se pare că sunt doar cuvinte. Nu exprimă o idee. Cred că cel mai mult mă inspiră imaginația. Nu-mi place să le spun pe față, direct. Mi se pare prea la îndemână, prea servit. Dacă a trebuit să trăiesc chestia asta și mi-a luat timp din viață ca să o trăiesc, cine vrea să o înțeleagă ar trebui să îi dea timp să o gândească. E un schimb. Timpul pe care l-am trăit trăind, e timpul pe care tu trebuie să-l aloci ca să înțelegi. 

E importantă e metafora în muzică?

Da, pentru că pentru tine ceva poate însemna un lucru, iar pentru cel de lângă tine poate însemna altceva. Dacă poți scrie versuri în așa fel încât fiecare să se regăsească în metaforele tale, asta e cel mai important.

Crezi că metafora îl face pe artist autentic?

Nu cred că doar pe artiști îi face autentici, dar și pe cei care îi ascultă. Te face să gândești. Nu ascultăm muzică pentru a ne înțelege pe noi? Orice om trebuie să învețe să se privească și din exterior și să îi privească mai mult pe cei din jurul lui. Noi avem tendința să ne axăm asupra noastră și să raportăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru la noi. “A, de ce mi se întâmplă mie aia?”. Poate ești doar o victimă colaterală a ceea ce se întâmplă și nu ți se întâmplă ție. I se întâmplă altcuiva de fapt. It’s not just your thing.

Au fost foarte multe momente în viața mea când mi-am dorit ceva foarte mult și m-am lăsat dusă de val. Dacă lași lucrurile să se întâmple de la sine, ajungi acolo unde vrei. Mai ales dacă îi ceri universului întruna ceva. Dacă lăsăm lucrurile să se întâmple, chiar se întâmplă la un moment dat. Bine, trebuie să și muncești pentru unele chestii, dar ideea e să nu forțezi nota. 

Cum ești în viața de zi cu zi?

Nu sunt agresivă, brutală, dură. Sunt un om foarte calm, la 23 de ani, la drept. De obicei când spun asta, oamenii zic: “Stai, ce?!” (râde) În momentul în care sunt P0LLY… Știi sentimentul când ești foarte supărat și îți vine să dai cu pumnii în pereți? Fix aia e Polly. Toate chestiile alea au rămas în trecut, dar în momentul în care zic P0LLY, apare din nou tot acel sentiment. Atunci iese tot din mine și… Dr. Jekyll & Mr. Hyde.

Ce înseamnă să fii liber?

Să nu te uiți la ce spun alții. Să accepți să ți se spună lucruri, dar să nu o vezi ca pe o chestie care ar trebui să te renască. E o chestie care trebuie să treacă pe lângă tine. O vezi în trecere. E paralelă. Dacă îți place, te uiți. Ca atunci când ești într-o mașină și mergi, te uiți pe geam și vezi un copac. A, uite ce copac frumos! Apoi vezi un animal mort, dar nu vrei să te uiți la el. Pentru mine asta e libertatea: să știi mereu că mergi în față, orice s-ar întâmpla și să lași lucrurile care vin din alte părți, din alte minți, să treacă pe lângă tine. Răspunsul e în tine întotdeauna. 

Ai vreo regulă după care te conduci în viață?

Să fiu fericită. Știu, sună simplu. Nu fac compromisuri. Nu vreau să iau decizii care m-ar limita. Toată lumea din jur, de-a lungul vieții, îți spune să nu faci aia, să nu faci asta. Dacă găsești un lucru pe care poți să-l faci fără să fii limitat de nimeni și e fix decizia ta din toate punctele de vedere, te va face să simți că trăiești cu adevărat, că e decizia ta și că tu faci asta. Că nu te limitează absolut nimic. Nu trebuie să mă uit în stânga și în dreapta. Eu sunt eu. Dacă fac o greșeală, învăț din ea.

Subconștientul tău lucrează constant și trebuie să-l lași liber. În toate deciziile pe care le iei, se întâmplă să intervină ceva și să rotească totul. Ar trebui să lași lucrul ăla așa. A fost ceva ce trebuia să se întâmple. Cred că orice lucru pe care îl faci în viață, mai ales dacă îi pui atât de multă importanță, trebuie să-l lași să te descopere. Să-ți arate ce ești de fapt. Nu ești cine crezi tu, cine crede cineva că ești. Ești ceea ce faci în momentul ăsta. Oamenii simt. Oamenii nu caută muzica perfectă. Nu caută o femeie, un artist perfect. Caută pe cineva care să-i facă să simtă.

Mai multe despre P0LLY găsiți pe: Facebook | Instagram | Youtube | Spotify

Credit fotografii: (c) Andrei Musat (@andreimusat10)

The following two tabs change content below.

Anastasia Organ

Sunt un om care simte. Un om care doare. Un om care se zbate. Un om plin de incertitudini, întrebări și indecizie mascat într-un calm estetic. Sunt un om care luptă, ca și tine. Care se ține cu vârful degetelor de singura piatră de la gura prăpastiei. Un om care iubește. Un om care a fost iubit. Un om viu. Un om mort. Un om ca și toți ceilalți.