“- Sex, drugs and rock’n’roll?
– Jean Gavril.“, ar spune multă lume.

Puțini știu ce înseamnă vulnerabilitatea pentru un spirit cameleonic. Sigur pe sine și în același timp cu frica de a nu reuși ceva important în tot ce face. Cu simțul acut al trecerii, al omului și al istoriei. Cu o conștientizare alertă a socialului. Cu entuziasmul și răbdarea de a-i crește spiritual pe cei la care ține. Cu sentimentul datoriei și cu o libertate pe care și-a ales-o, și-o asumă și o trăiește exact așa cum vrea. Și o dependență. De sens, de emoție și de sinceritate.

CVLT: Cine ești?

JEAN: Cred că nu am răspuns niciodată la întrebarea “Cine ești?”. Pornim de la un copil-problemă, golan de străzi de Constanța și am ajuns să fiu artist, ceea ce am fost oarecum dintotdeauna – a fost o chemare mereu. Sunt tot ceea ce tu nu crezi că sunt. Consider că mă pricep foarte bine să reflect ceea ce e în jurul meu. Îmi place doar să adaug puțină poezie.

Nu am încercat niciodată să înțeleg cine sunt eu. Nu am nevoie de asta. E mai fun să nu-ți dorești să afli cine ești, dar totuși să fii. It is what it is. Sunt un tip cu tupeu, decent, normal, anormal. Cred că sunt multe chestii.

  • Foto: Pagina Oficială

Pot fi oricine, dar ca să îmi răspund la întrebarea asta, trebuie să clarific de ce este nevoie să fiu. Mă interesează mai mult să ajut și să contribui. Până nu îmi dau seama de ce este nevoie, o să fiu mereu într-un conflict. Mi-ar fi simplu să-mi aleg o singură cale, să fac o singură chestie, dar nu aș fi fericit, pentru că m-aș chinui, aș persevera și aș lupta pentru o direcție decisă de mine, când, de fapt, direcția trebuie să satisfacă niște nevoi. Nevoi pe care încă nu le am clare în capul meu. E mult mai important să fii notabil și consistent. Să creezi ceva ce va rămâne în timp.

Ce îți place cel mai mult la tine?

Nu mă gândesc la mine în general. Îmi place că mă descurc, că sunt un optimist convins, că sunt deschis. Îmi place că nu judec oamenii. Îmi place să mă bag în căcat. Îmi plac prietenii mei. Îmi place că pot să fac absolut orice când vreau eu, că nu am fost angajat niciodată în viața mea. Îmi place că fac ceea ce îmi place.

“Îmi place să cred că am un plan, dar e doar o minciună cu care mă consolez.”

Crezi că în felul tău de a fi acum ai păstrat calități pe care le-ai avut și în copilărie?

Da. Sunt aceeași persoană, doar că acum am un corp mai mare și mă pot folosi de treaba asta pentru a mă impune și fizic. Întotdeauna am simțit că mă pot integra în absolut orice context. Îmi aduc aminte cum îi organizam pe colegii mei din grădiniță și îi convingeam că suntem într-un război cu cei din clasa vecină. Am spart ușa cu o cutie mare plină cu cuburi din lemn și am creat probleme. La un moment dat, în timpul verii, am dat foc pufului pe care îl făcuseră plopii din curtea grădiniței. Același gen de power pe care îl aveam atunci și îl am și acum.

Cum ți-ai cultivat puterea asta?

Nu mi-am cultivat-o. Nu știu cum s-a întâmplat treaba asta. Cred că ține de ce zici, de chestiile mici. Contează să asculți și să fii prezent în orice context te-ai afla. Trebuie să înțelegi cu cine ai de-a face. Cred că vine din faptul că îmi place să ajut.

Te plictisești des?

Nu mă plictisesc niciodată, pentru că sunt un om dependent de oameni. Cât timp există oameni, nu mă plictisesc.

Mutatul din Constanța în București ți-a influențat drumul în muzică?

Am plecat dintr-un oraș mic. Am venit într-un oraș mare. Am semnat cu o casă de discuri. Am avut o sută de mii de situații care nu mi-au plăcut. Am făcut tot felul de încercări, dar am ajuns la o combinație favorabilă care este exact asta cu HaHaHa Production și Roton. Mi s-a extins orizontul și m-am bucurat tare mult, pentru că despre Constanța cunoșteam cam totul. Cântam cu trupa White Nights. Eram șmecheri, dar decizia de a veni în București a fost un pas în față. În Constanța am cântat peste tot și experiența asta m-a învățat multe. A fost o etapă importantă, însă Bucureștiul este cel mai mare oraș din România și aici se face treabă. Nu înseamnă că în alte zone și orașe nu se întâmplă nimic, dar totul pleacă de aici.

Constanța e un oraș foarte specific, unde toată lumea crede că e șmecheră. Mă distrează să merg acolo și să mă comport ca și cum aș fi un nimeni. Mi se pare amuzant să le dai putere celorlalți să creadă că sunt șmecheri.

Ți s-a întâmplat vreodată să te recunoască cineva pe stradă acasă, în Constanța?

Da, pe la 2 noaptea. Erau niște prieteni, ce-i drept, dar oricum nu mă pot obișnui cu ideea asta: să mă cunoască cineva pe stradă. Mi se pare total neinteresant. Dar, cine sunt eu să le zic oamenilor ce să facă?

Ești un om care își face planuri?

Îmi place să cred că am un plan, dar e doar o minciună cu care mă consolez. E ok să ai direcții, dar îmi place să mă prind din mers. Totul se mișcă foarte repede. Oamenii sunt foarte imprevizibili și ca să nu riști să te dezamăgești bazându-te pe alții, e de ajuns să fii sincer cu tine și sigur pe tine. La restul te descurci.

Cât de important e să lucrezi într-o echipă?

E foarte important. Mereu mi s-a părut tare să oferi încredere oamenilor din jurul tău, drept urmare sunt într-o trupă formată din 4, uneori 5 oameni, care este aproape aceeași de 8 ani de zile. Muzica nu se rezumă doar la trupă. Se rezumă și la echipa din studio, la producători.

Cum apare o piesă? Există o structură în acest proces?

Nu și la mine. Nu pot să fac ceva după program. Am sesiune marți, la ora două și trebuie să fiu bestial. Adică? Nu. E adevărat că e bine să muncești după program și să fii perseverent, însă în momentele în care simți că nu ești bine ca om sau că nu ești pregătit și încerci să te forțezi, n-o să atingi niciodată potențialul tău adevărat. Mi se pare mai tare să ai o zi de geniu o dată pe an, decât să ai o sută de zile de muncă pe an în care să nu fii genial. Nu e ideal, știu. Sunt foarte mulți oameni care m-ar contrazice și inclusiv eu le-aș da dreptate. Exemplul despre care am zis e unul extremist. Nu se întâmplă des asta. Și eu merg să muncesc, dar întotdeauna mă bazez pe feeling și pe ce simt. Ceea ce numesc oamenii geniu nu funcționează după program.

  • Foto: (c) Roxana Neacșu / @cocoroxie

Deci, nu ai cum să forțezi inspirația că nu iese nimic bun din asta?

Da. În același timp, sunt și contra a ceea ce spun, pentru că spun ceea ce simt. Uneori, ceea ce faci e diferit de ceea ce simți, iar asta poate fi o problemă. Încă nu am ajuns să mă sincronizez total și să fac doar ceea ce simt, deși încerc și cred că voi reuși. Mi-e puțin frică de ce poate să iasă, dar cert e că va fi ok.

Ce întrebare ți-ai pus ultima dată?

Ce vreau eu să spun? Și nu, nu pot să-ți răspund, pentru că nu știu răspunsul încă. Aș putea spune multe, dar trebuie să fie notabil, special.

Despre ce ai spus până acum?

În afară de sex, droguri, femei și chestii fun nu știu ce am zis exact. Vreau să mă implic și pe partea socială. Respectiv, parte post-revoluție. Sunt foarte multe chestii despre care poți cânta și cu care ar rezona toată lumea, niște adevăruri pe care noi, artiștii, trebuie să le zicem. Datoria noastră este să reflectăm societatea din care facem parte. E oarecum greu, pentru că lumea te vede special, cu o aură în jurul tău. Că ești vedetă, că ești la televizor, iar tu, de fapt, ești doar un om ca și ei, trăiești în aceeași societate.

Vezi muzica, într-o măsură, ca pe un job?

Muzica e o parte foarte importantă din viața mea, clar. O privesc ca pe un job, dar nu genul de job la care mă duc ca să trăiesc din el. Ține mai mult de un simț al datoriei. La asta mă pricep, asta fac. Așa cum alții se pricep la programare, de exemplu. Recompensa pentru mine nu este materială. Recompensa este să simt că aparțin, că ajut și contribui la bagajul cultural al oamenilor.

Cum ți-ai dat seama că nu mai vrei să ții pentru tine ce scrii și compui?

Jumătate din muzica mea reflectă ceea ce am trăit și ceea ce vine din experiențele proprii. Cealaltă jumătate vine din experiențele altora. Eu doar am reușit să reflect poveștile altora. Sunt o reflexie a celor care mă înconjoară. Probabil, e și meritul meu că am în preajmă anumiți oameni.

Nu știu cum mi-am dat seama că vreau să le arăt și celorlalți muzica mea. Cred că s-a întâmplat atunci când am văzut lumea fericită. De la an la an, e din ce în ce mai bine, ceea ce mă face să cred că ceva a mers cum trebuie. Asta vreau să fac în continuare. Mă motivează să văd oameni care cresc împreună cu mine, având o poveste paralelă cu a mea. Întotdeauna am fost atent la viețile lor, la cine sunt ei și ce au de zis. Mă inspiră oamenii. E un schimb. De aceea, m-am înconjurat de artiști, regizori, fotografi, dansatori, oameni fucked up și în general de tot felul de oameni, indiferent că ar fi bătrâni, săraci, bogați, boschetari… Toată lumea are o poveste.

  • Foto: (c) Blejan Daniel / @blejandanielph

Te consideri un artist under sau mainstream?

Habar n-am. Având în vedere faptul că sunt la televizor, la radio, sunt înconjurat de oameni mainstream, aș putea să zic că sunt mainstream. Mi-am propus să devin mainstream, dar mainstream-ul are o față cu care nu mă pot identifica neapărat.

Ai principii?

Nu am principii, decât dacă vine vorba despre o piesă-manifest. Dacă știu că o piesă de genul ăsta nu va fi înțeleasă, prefer să nu o fac. Majoritatea oamenilor nu au timp să gândească profund.

Încerc să diferențiez în munca mea ideea de a fi muzician și a fi artist. La noi în țară, a fi muzician este diferit de a fi artist. Există jobul de lăutar, provenit din istoria noastră. Lăutarii sunt entertaineri de meserie. Sunt un fel de sclavi care îți cântă la petreceri, iar ăsta e un principiu cu care nu rezonez. Suntem balcanici și asta este în ADN-ul nostru. Așa ne-a învățat istoria până acum.

Momentan sunt într-o perioadă foarte conflictuală. Categoriile mainstream și undergound nu au nici o treabă una cu cealaltă, doar măresc mai mult distanța dintre clasele sociale. Mie îmi plac foarte multe genuri și nu pot trage o graniță între ele.

Cât de importantă e metafora în muzică?

În jurul metaforei se învârte totul. Există metafore frumoase, poetice și metafore reale.

Ți-a criticat cineva vreodată muzica?

Habar nu am. Nu știu, dar nici nu mă interesează. Am fost cât se poate de clean și nice până acum, însă pot mai mult. Sunt un om născut revoltat. Rage against the machine all the way! Sunt gata să încasez destule pentru convingerile mele. Am o vorbă pe care o port întotdeauna în minte. Obișnuia să mi-o spună tata și sună așa: când țiganul s-a văzut împărat, mai întâi pe taică-său l-a tăiat. O las la interpretarea cititorului.

Ai avut conflicte cu ai tăi când încercai să-ți manifești spiritul ăsta rebel?

Nu, ai mei au fost întotdeauna ok cu viziunile mele. La rândul lor sunt și ei artiști într-un fel sau altul și am avut norocul să mă înțeleg cu ei mereu.

Cum apar piesele sensibile vs cele crazy?

Piesele sensibile apar destul de simplu. Tot ce înseamnă bălăduțe drăguțe, clubul sensibiloșilor – cum îmi place mie să-i spun – … aș putea face o grămadă de piese de genul ăsta, dar prefer să le fac mai rar.

Crazy-ul vine din faptul că sunt un entuziast convins, fără vreun plan anume. Îmi place să cânt live, să văd lumea cum se manifestă, cum dansează. De acolo pleacă. Mi se pare fun să faci muzică mai nebună. Crazy e toată lumea. Nu e nimeni perfect. E un getaway. Simt că e de datoria mea să pun asta în cuvinte și să fac piese despre asta. Oricine poate să conducă cu “Fată, bea cu mine” cu o sută la oră prin oraș și să se simtă bine. Cred.

La ce piesă ți-a fost cel mai greu să lucrezi?

La “Ultimul Val”, clar. A fost vorba despre o poveste care nu era a mea, dar la care am fost martor. Cred că e cea mai bună piesă a mea.

Ce fel de oameni vin la concertele tale?

Fete, femei, tineri. Tot felul de oameni cu care vorbesc și țin legătura randomly. Vin oameni normali, obișnuiți și asta îmi place. Vin oameni diferiți, ceea ce rezonează cu felul în care mă simt eu: în multe feluri.

Totodată, mi se pare că reflectă foarte bine societatea în care trăiesc. Revin mereu la societate, pentru că asta este materia cu care lucrez. Aș fi putut să fiu arhitect și să muncesc liniștit (nu că nu mi-ar plăcea arhitectura), dar simt că pot să fac o diferență prin muzica pe care o fac. Pentru mine, muzica nu a fost niciodată despre bani și faimă. O fac pentru că îmi plac oamenii. Nici măcar nu o fac pentru mine. Dacă o făceam pentru mine, rămâneam fericit în living-ul meu cu un pian și cântam aici.

Poți spune că ți-ai găsit un limbaj, un stil?

Nu. E o chestie care încă nu e clară pentru mine. Aș putea să fac multe cu muzica. Însă, încă nu mă simt pregătit să îmi asum un singur rol, un singur stil, gen sau mesaj pe care vreau să-l transmit. Sunt un mozaic și așa am fost mereu.

“Îmi folosesc egocentrismul ca unealtă pentru a ajunge într-un loc în care să renunț la egocentrism. Existența mea nu e niciodată despre mine.“

Mai am de experimentat niște lucruri. Poate niște stiluri mai agresive și ca mesaj, și ca producție. Nu se rezumă la stil. Nu rezonez cu ideea de a avea un stil anume. Un exemplu de artist cu care rezonez e Childish Gambino. Omul a făcut de toate. Este actor, face stand-up, lansează muzică, face evenimente caritabile. Face rock, pop, rap – de toate. Nu poți să-l încadrezi în absolut nimic, iar asta mi se pare tare. Poziția de indecis și ambiguu mi se pare mult mai puternică decât o poziție foarte clară și lizibilă.

Crezi că lipsa unei direcții face un artist autentic?

Autentic mi se pare absolut orice vine din interior. Orice ”sună ca” sau ”seamănă cu” e plictisitor pentru mine. Apreciez mereu un om care este veritabil și face ca el.

Te-ai simțit vreodată atacat emoțional?

Singurul lucru care mă poate ataca emoțional sunt eu. În rest, sunt indestructibil pe interior. N-ai cum să mă superi. Poți să mă ajuți, să-mi dai sfaturi, să mă cerți, dar nu ai cum să-mi spui ce să fac. Ăsta e un talent de pus în CV.

Cu ce ai asocia cuvântul “ciudat”?

Curaj, sinceritate, frică, neînțeles, comunicare. Pentru mine ciudat e un cuvânt destul de moale. Înseamnă a fi ”puțin altfel” și depinde mult în ce context e folosit.

Și cu “București”?

Prieteni, duhoare, caniculă, povești, hipsteri, plimbări, acasă.

Care a fost cel mai neobișnuit loc în care te-a prins inspirația?

La înmormântarea tatălui prietenului meu, în cimitir. Și ar mai fi un tobogan, într-un loc de joacă pentru copii.

Te-ai gândit vreodată pentru ce merită să mori?

Nu cred că „a merita” și ”moarte” ar trebui să se afle în aceeași propoziție vreodată. Nimeni nu merită să moară și pentru nimic nu merită să mori. Există sacrificii supreme, cum sunt cele ale părinților pentru copii, dar nu m-am gândit pentru ce ar merita să mor. Sunt un om căruia nu îi e frică de moarte. Sunt împăcat cu ideea asta. Sunt sigur că nu doare și că poate fi mereu mult mai rău. Moarte e o chestie simplă față de ce ți se poate întâmpla în viață. E un fenomen firesc.

Trebuie să ai un scop. Al meu este de a lăsa ceva în urmă, a-i învăța ceva pe alții, a suferi și a fi fericit împreună cu alți oameni. Îmi folosesc egocentrismul ca unealtă pentru a ajunge într-un loc în care să renunț la egocentrism. Existența mea nu e niciodată despre mine.

Pe JEAN Gavril îl găsiți pe: Facebook | Instagram

Foto copertă: (c) Monolit Studio

The following two tabs change content below.

Anastasia Organ

Sunt un om care simte. Un om care doare. Un om care se zbate. Un om plin de incertitudini, întrebări și indecizie mascat într-un calm estetic. Sunt un om care luptă, ca și tine. Care se ține cu vârful degetelor de singura piatră de la gura prăpastiei. Un om care iubește. Un om care a fost iubit. Un om viu. Un om mort. Un om ca și toți ceilalți.