INTERVIU // Atâtea figuri de București, dar și un an de MUTRE.

Mutre of București este proiectul lui RĂZVAN Marin, un tip pasionat de fotografie care s-a gândit că în orașul ăsta ar fi variantă să mai faci și Mutre în loc să ai numai figuri. Nouă ne-a plăcut maxim mișcarea asta și am zis că trebuie să vorbim cu el și să îl prezentăm lumii. Așadar:

CVLT: Spune-ne puțin despre tine, cine se află în spatele proiectului Mutre of București?

Răzvan: Sunt un tip de 35 de ani care s-a decis într-o zi să facă asta fără experiență anterioară. Am simțit tot timpul că e ceva ce îmi doresc, dar a durat mult până să trec peste hopul inițial – frica de eșec și ridicol.

De unde a pornit ideea și cum reacționează oamenii când le spui că vrei să îi fotografiezi?

Totul a pornit de la nevoia de a mă conecta mai personal la orașul în care trăiesc, prin interacțiuni serendipity cu străini.
Un lucru pe care poate nu îl știu mulți oameni despre mine este că am dificultăți de auz și port aparat auditiv. De-a lungul vieții asta mi-a creat un sentiment de izolare și distanță. Simt că nu înțeleg, în general, oamenii, dar mă fascinează. M-am întrebat dacă priviți prin obiectiv, un act semi-magic, ar duce la o înțelegere nouă. Cred că, cumva, am vrut să văd dacă, totuși, aș putea – chiar și eu! – să fac acest lucru pe care mi-l doream: portrete care să spună ceva despre o persoană, într-un moment.

Pe scurt: “Mutre” pentru mine este o încercare de a-mi depăși limitele (imaginate sau nu) cât și o oportunitate de a mă simți parte din oraș și de a interacționa cu oameni cu care nu aș avea altfel oportunitatea. So far so good. (zâmbește)

Cei mai mulți oameni sunt surprinși și întreabă de ce sau ce vreau să fac cu poza. Dar sunt și câțiva care acceptă imediat ca și cum ar fi așteptat pe cineva să îi roage să le faza o poză. (râde)

De ce fotografie pe film?

Întâmplător dar fatidic. E răspunsul unei probleme de care m-am lovit încă din prima zi: toată lumea voia să vadă imediat poza și dacă nu era pe gustul lor mă rugau să o șterg.

Eu consider că poza e doar pasul 1 din procesul de “mutrificare”. Numele și descrierea de la poză sunt pasul 2 și cel mai important poate (câteodată și versurile pe care le pun cu poza). Pe film, distanța dintre exercițiu și rezultat creează ceva nou: nu mai este un moment, este o amintire și colorează diferit ce vedem.
Doar o singură dată, până acum, m-a rugat cineva special să nu postez poza lor.

Pare că fotografia pe film a revenit în trend. Cum vezi situația și cât de permisivă e această abordare?

Adevărat, multă lume pare atrasă de fotografia pe film zilele astea. Cred că este un răspuns natural la viața noastră tot mai digitală. Analogul are farmecul lui, costul lui și o realitate palpabilă inexistentă în “the cloud”. Și odată cu acest trend, au apărut și mult mai multe magazine de unde poți lua filme cât și laboratoare profi (shoutout to @isopatrusute în București!). Aș zice că e super ușor să începi. Costul de intrare este redus și prinzi repede. Încurajez pe toată lumea să ia o cameră și să încerce, poate vor fi surprinși. (Eu unul am fost!)

Mutre of București împlinește azi 1 an. Care sunt cele mai faine momente de când te-ai apucat? Dar cele mai puțin plăcute?

Un an pare foarte mult, dar îmi pare că a trecut super repede. Cred că unul din cele mai faine momente a fost cel cu artistul Ned, pe care l-am întâlnit pe o stradă la final de zi și am ajuns la el în studio unde mi-a povestit multe din viața lui uimitoare la o vișinată foarte bună. Pe lângă poveste, îmi amintesc clar că era o zi destul de proastă pentru mine dar apoi a devenit una dintre cele mai memorabile zile. Mi-am dat seama că totul se poate schimba cu doar o “mutră”, câteodată chiar să îți schimbe viața cumva… aș zice că lucrurile au devenit mult mai clare pentru mine după asta.

Sper că și cei care s-au oprit pentru o poză să simtă că a meritat și poate le-a schimbat ziua în bine.

Nu pot spune că am avut experiențe neplăcute, cel mai neplăcut lucru se întâmplă în capul meu unde îmi fac scenarii, care mai de care, cu reacția oamenilor. Încă sunt foarte fricos. Pentru fiecare mutră pe care o vedeți au fost 10 oameni care mi-ar fi plăcut să le fac poze dar mi-a fost rușine/frică să îi întreb.

Unde ai vrea să te ducă acest proiect?

E un proiect “flow”. Sper să ducă la o idee în zeitgeist că suntem toți în acest oraș împreună, vecini, nu străini.

Te-ai gândit vreodată să renunți? Dacă da, ce te-a făcut să continui?

Nu mă gândesc să renunț atâta timp cât mă face fericit să fac aceste poze. Dar dacă m-am simțit vreodată mai abătut, am un grup mic, dar solid, de susținători care întotdeauna au o vorbă bună. Și am primit și niște mesaje de încurajare de la persoane care au pozat, pe care le păstrez într-un folder drag.

Cum a fost pentru tine perioada pandemiei? Cum nu ai putut pe deplin să îți desfășori activitatea cu ‘mutre’, ce ai făcut în schimb?

Am pus obiectivul pe focus la distanța de 2m și am încercat să fac câte poze am putut de fiecare dată când am dat o fugă la supermarket. În principiu, mai mult am gătit decât pozat, dar am și câteva mutre dragi din pandemie care pot fi recunoscute de obicei după mască. Dar am resimțit distanțarea socială și “frica de celalalt”. Însă, cred că toți am învățat o lecție de empatie în această perioadă. Pandemia nu s-a terminat, din păcate, dar motto-ul meu rămâne: “fear the virus, not each other”. Aşa că ne vedem în continuare pe strada! (zâmbește)