ADAME WOLF este un alter ego artistic al Mădalinei Gîrju, care explorează zona indie-acustic. Ce atrage este mesajul foarte sincer și direct, o frântură de suflet pusă în niște acorduri de chitară rece, influențate de o vibrație ce trece dincolo de noțiunea de instrument muzical și, mai ales, de genuri. Este o abordare stilistică, dacă nu neapărat originală, atunci cu un feeling aparte și cu o atitudine puternică, dincolo de aspectul cumva îngeresc al artistei.

Salut! Sunt curios, de unde nuanța din spatele acestui nume de scenă, care, sincer să fiu, îmi place maxim, dar care mă intrigă prin “străinătatea” lui?

Salut și mulțumesc pentru interviu.
Când m-am gândit la pseudonimul meu nu am avut în plan neapărat să sune “străin”, am vrut să aleg un nume sonor care să reprezinte oarecum muzica mea și pe mine ca personalitate, să fie un fel de introducere astfel încât când cineva aude numele își poate face o idee dinainte despre cum ar putea să sune. Numele meu e de fapt Mădălina Gîrju, m-am gândit că e destul de greu de ținut minte și nu sună foarte melodic. Scris invers și fără diacritice, Mădă devine Adame, așa că de acolo a pornit ideea. A durat însă ceva să am curajul să mă și prezint cu el.

Ce anume te-a împins către muzică?

E amuzant fiindcă acum o săptămână am găsit la bunici niște casete audio vechi pe care le-au făcut cu mine pe la 4 ani și am descoperit că preferam să improvizez piese decât să îmi învăț poeziile pentru serbare, așa că probabil dorința asta de a compune mai degrabă decât să interpretez a pornit de multă vreme.
Viața m-a dus foarte devreme în niște locuri care au creat multă tensiune și multă suferință pentru mine și pentru familia mea și toate lucrurile astea m-au făcut o persoană destul de complicată. Nu vreau să fiu deprimantă, însă pentru mine muzica a fost vitală în sensul ăsta. Mereu am tânjit să creez piese care să umple liniștea sau care măcar să îi țină companie. Poate că toți simțim că nu știm cum să spunem în cuvinte ceea ce simțim și atunci e greu să îi facem pe alții să înțeleagă și sfârșim prin a ne vedea experiențele trivializate poate chiar de oameni la care ținem. Muzica e cel mai bun mod de a comunica pentru mine. E o îmbinare de literatură și sunete frumoase și absoarbe oarecum sentimente ce în mod normal ar fi alienante pentru cineva. Transformă tot ce e urât în frumos și din cauza asta nu mă pot opri, nu pot.

În industria muzicală din România un număr mare de case de discuri nu prea își asumă riscuri, nu prea cred în reinventare, în originalitate. E un adevăr dur și greu pe care eu nu îl pot înțelege personal.

Mai este muzica locul acela de joacă în care imaginația și originalitatea își pot face de cap?

Dacă nu e, ar trebui să fie. Simt că se pierde din vedere de multe ori lucrul ăsta. Încerc să rămân curioasă și inventivă și să arunc pe fereastră orice ghid de cum să scrii o piesă în 10 pași. Văd foarte mult abordarea asta și cred că e cel mai bun mod de a-ți omorî pasiunea. Poate greșesc și pentru alții ăsta e cel mai bun mod de a lucra, dar mie mi se pare rece și mă întristează.
Nu mă refer la teorie muzicală cât la ghiduri pentru a face muzică de top Billboard 100 sau pași pentru a ajunge 100% la radio.
Dar adevărul e că sunt mult mai mulți artiști care fac muzică din pasiune, care explorează și fac muzica pe care vor să o audă fără să se gândească la trend. Sunt o majoritate, după părerea mea, doar că de ei auzim mai puțin.
Ironic e că ei sunt cei care modifică traiectoria muzicii din spate, nu neapărat hit-urile. Hit-urile mi se pare că sunt constant influențate și propulsate de muzica din underground.

Ce lipsește artistului român pentru a ajunge mai ușor la publicul larg? E vorba de curaj cumva sau de o lipsă de promovare?

Cred că amândouă. O să spun asta fiindcă nu am mai nimic de pierdut și poate ar trebui să se discute mai mult: în industria muzicală din România un număr mare de case de discuri nu prea își asumă riscuri, nu prea cred în reinventare, în originalitate. E un adevăr dur și greu pe care eu nu îl pot înțelege personal. Din toată documentarea mea muzicală am văzut că succesul unor piese nu depinde foarte mult de genul abordat. Ne este constant dovedit chiar și din afară că nu e nevoie să cobori nivelul pieselor ca să găsești public pentru un artist, cazuri cum ar fi Lana del Rey, Arctic Monkey, Billie Eillish, Coldplay, Black Keys etc. dar tot există un refuz și o teamă de mare de a pierde bani. Și lipsa asta de implicare se simte.
Noi avem de fapt foarte mulți artiști în underground care împing limitele genurilor și fac lucruri ingenioase, dar cumva nu ajung ușor la oamenii care ar aprecia muzica asta. Eu am aflat de multe trupe și mulți artiști mult prea târziu fiindcă într-adevăr există o lipsă de promovare și nu mereu un artist independent sau o trupă independentă le poate face pe toate cu succes, mai ales când vorbim de lipsă de resurse.

Dacă muzica ta ți-ar lua un interviu de angajare, ce i-ai răspunde la întrebarea cu unde te vezi în următorii 5 ani în cadrul “firmei”?

I-aș spune că nici în 5 ani nu vreau să o depășesc în ierarhie. Rămâne CEO, nu îi vreau acțiunile. Ea e pe primul loc, eu însă o să fac tot posibilul să o ajut să crească și să ajungă la cine trebuie pentru că vrem același lucru la final.

Este faima un fel de scop ultim al artistului? Cum ar trebui descris corect acest termen din punctul tău de vedere?

Nu e un ultim scop. Nici nu cred că există cineva care vrea cu adevărat faimă, cred însă că teama de succes mi-a pus multe bețe în roate de-a lungul timpului. Poate în teorie pentru multe persoane pare tentant. Eu cred că faima e un lucru foarte terifiant, potențial toxic și că dacă o privești ca fiind o prioritate s-ar putea să uiți de muzică și, făcând referire la întrebarea de mai devreme, să vrei să furi poziția pe care o are muzica în viața ta.
Eu vreau doar ca la concertul meu să aud oameni cântându-mi versurile. Nu e nevoie să mă creadă nimeni că doar asta vreau, însă asta vreau. Un bonus ar fi să pot face muzică full-time.

Cu ce artist de la noi te-ai vedea într-o colaborare?

Trebuie să mă gândesc la colaborările mele de vis. Alternosfera, Subcarpați, Firma, Lucia Touluse Lautrec, Baby Elvis. Pot visa măcar.

Cum arată locul ideal pentru un concert Adame Wolf?

Avem vorba asta frumoasă că “omul sfințește locul”. Aș spera să pot să ajung la performanța să nu conteze locația sau estetica locului, să fie la fel de special și dacă aș cânta într-o cârciumă mica și înghesuită. Însă desigur că mereu am visat la un stadion mare cu multe luminițe, să se simtă de parcă ar fi Crăciun. Îndrăznesc să visez la asta, dar nu mă supăr nici dacă nu se întâmplă.

Cum se simte momentul ideal pentru o audiție Adame Wolf?

În căști și în singurătate, cred că muzica pe care o fac e mai potrivită pentru un moment de introspecție.

Artistul este un model pentru societate, asa e de când lumea. Simți vreo presiune din direcția asta?

În momentul ăsta nu simt vreo presiune reală pentru că nu sunt un artist prea cunoscut. Însă probabil dacă aș avea succes la un moment dat, aș simți asta cu siguranță. Dacă aș avea o platformă bună aș vrea să îmi pot folosi vocea în feluri în care să ajut. Oricum nu ai cum să mulțumești pe toată lumea, mai ales cu stilul de viață care e ceva atât de personal, dar nu mi-ar plăcea nici să am un rol pasiv și să ignor lucruri importante de dragul confortului personal. Aș prefera să mă implic să fie mai bine.

Ai renunța la muzică doar dacă…

Dacă aș muri, cu siguranță.

ADAME WOLF s-a alăturat recent CVLTARTES Booking.

Mai multe informații despre activitatea artistei găsiți și pe pagina de Facebook

Cover foto: DIUD | Where’s my tune?

The following two tabs change content below.

Nicolae Baldovin

Editor / Rockstar at Cultartes Magazine