Când crezi că știi suficiente detalii despre cineva, ei bine, tocmai atunci apar altele noi, doar așa, ca să întregească imaginea, ca să adauge şi mai mult conținut, iar de aici realizezi că preaplinul pe care-l zăreşti în faţa ochilor este doar o formă de goliciune care nu doar că nu are fund, dar nu are nici capăt sau formă.

Bun, Natalia Drepina este o artistă din Lipetsk, Rusia, iar ce-a reușit a mă-nvăţa literatura, muzica, istoria despre ruși este că au un spirit deosebit, rece, dar de o gravitate aproape religioasă. Așadar m-au mişcat din temelii atât ‘demonii’ lui Dostoievski, cât şi valsurile lui Ceaikovski sau apăsările pianistice ale lui Rachmaninov sau mai ştiu eu ce Tolstoi sau Puşkin. În fine, vorbim despre un popor aplecat, mai mult ca oricare altul, către cele mai sincere și curate profunzimi.

Cu Natalia Drepina am făcut cunoștință, printre căutările mele, anii trecuți. Am dat din întâmplare, cică, peste arta ei fotografică, niște poeme în poză cum le-am numit eu. Lucrări care, fir-ar, zici c-a fotografiat metaforele şi imaginile acelea cu care mă hrăneam din scriitori ruși, romanticii și… frumusețea asta a melancoliei care te macină și te bucură și nu știi pe unde să o așezi prin interior atunci când te cuprinde.

Gândul renunțării trebuie să fie un moment de celebrare, de bucurie, solitară, dar bucurie.

Fie, nu despre asta vreau să vorbim acum. Am zis că știam lucruri despre Natalia, eram de acord cu suficiența lucrurilor știute, doar că sfânta întâmplare a făcut să găsesc și, hmm, muzica ei. Da, muzica. Şi încă ce muzică. Echilibrul dintr-un dezechilibru construit în taină și cu un soi de premeditare.

N-am considerat niciodată, sau prea puțin, limba un impediment în înțelegerea muzicii. Au existat, recunosc, cazuri în care, din vina mea poate, urechile nu mi-au fost atât de prietene cu-n anumit grai. Însă rusa asta a Nataliei, Doamne!, se prinde în notele de pian și de mai știu eu ce, într-o apăsare ce șoptește în toate suferințele lumii.

Se adună norii. Era și timpul. Există o tristețe în natură, doar că nu știu exact în care. Gândul renunțării trebuie să fie un moment de celebrare, de bucurie, solitară, dar bucurie. Sinceră, neîmpărtășită, tu și cu șoaptele minții ce-ţi cântă de mama focului, în tonuri calde, melodii de ducă. Asta e impresia mea despre Your Schizophrenia.

Întregul material poate fi ascultat pe pagina artistei de bandcamp.

The following two tabs change content below.